- Fiul moţului – Dumitru Trifa
Era o după-masă de toamnă. Pe marginea unei poieni din apropiere de Certege, o tânără fată, anume Anuţa, păştea oile, având împreună cu ea încă trei fetiţe care o însoţeau în fiecare zi.
Tânăra Anuţa le povestea lucruri potrivite cu înţelegerea anişorilor lor şi le învăţa lucrul de mână.
În acea după-masă, la acea oră, sub un arin bătrân, ea stătea cu fetiţele în genunchi, învăţându-le „Tatăl Nostru“. Lângă ele era un pui de căprioară care venea zilnic să sugă lapte de la o oaie al cărei miel, în vară, fusese mâncat de acelaşi lup care mâncase şi căprioara, mama puiului.
Pe o potecă din vecinătatea bătrânului arin venea un tânăr care aproape nu-şi credea ochilor de ceea ce vedea de la o distanţă bunişoară, pe măsură ce înainta.
S-a oprit adânc înfiorat. Nu era în biserică, în faţa sfântului altar, dar în văzduh simţea cum pluteşte Duhul Sfânt şi că el trebuie să îngenuncheze.
Şi a îngenuncheat. Tânăra fecioară, îngenuncheată şi cu mâinile frumos aşezate pentru rugăciune, avea de o parte şi de alta câte o fetiţă. Iar a treia era în faţa ei, cu mânuţele tot aşa. Au spus această aleasă rugăciune, atât de mişcate şi atât de cereşte, încât fetiţele, a doua oară, au repetat-o singure, fără nici o greşeală. Aşa că dumnezeiasca rugăciune a fost pe nerăsuflate învăţată.
Tânăra fecioară Anuţa – nemişcată şi cu glasul sfinţit şi înfiorat, când fetiţele au terminat – a zis în continuare: „…Pe lângă pâinea cea de toate zilele pe care Ţi-o cer, Tatăl nostru cel Bun care eşti în Ceruri, eu Te mai rog frumos să-mi luminezi cărarea vieţii, ca să-mi aflu soţul pe care mi l-ai rânduit Tu. Iar semnul după care-l voi cunoaşte că e cel ales şi rânduit de Tine să fie ca atunci, în locul întâlnirii pe care o vei rândui Tu, când eu mă voi pleca în genunchi la rugăciune înaintea Ta, să îngenuncheze şi el.“
O adiere mai tărişoară de vânt călduţ de toamnă a dat la o parte perdeaua din frunze de alun a unei tufe, după care stătea îngenuncheat tânărul fecior de moţ. Tânăra i-a descoperit locul, şi faţa, şi ochii. Ochii lor erau scăldaţi în lacrimi. Nu le venea să creadă că ceea ce vedeau, era aievea şi nu un vis.
O, binecuvântat ceas al rugăciunii, cum ştii tu să răsplăteşti pe cei ce, vrăjiţi şi fermecaţi de puterea ta, îşi aşază fruntea lor pe umărul tău cel sfânt şi dulce! Pe umărul Prea Scumpului Iisus.
Şi cum puiul căprioarei sugea acum de la mama lui cea de a doua la numai câţiva paşi de ei, şi cum fetiţele stăteau şi ele îngenuncheate, cu mânuţele ridicate frumos sub razele soarelui ce-şi strecura lumina printre ramuri, ochilor tânărului, umezi, le era nespus de greu, aproape cu neputinţă să creadă că este adevărat ceea ce vede. I se părea că este numai un vis din care nu mai reuşeşte să se deştepte.
Cântecul unei ciocârlii, ce-şi striga bucuria în văzduh, l-a readus în simţiri, aşa încât, în clipa următoare, a fost şi el lângă fetiţe, tot în genunchi, dar fericit şi renăscut. Poate că trebuia să se descalţe. Păşea pe un loc sfânt.
Tânărul Dumitru plecase de acasă trimis de tatăl său să arate unui prieten din satul vecin o carte pe care i-o dăduse tatăl lui, cadou, când s-a eliberat din armată.
Era Psaltirea care purta două iscălituri ale unor oameni de cea mai mare valoare pentru acele vremuri şi pentru neamul românesc: iscălitura mitropolitului Andrei Şaguna şi cea a lui Avram Iancu. El se ducea să arate cartea cu iscăliturile, preotului Mihai Iancu, din Poieni, care era un nepot al marelui erou şi un bun prieten şi cunoscut al tatălui său, Nicolae.
Şi parcă de când lumea erau cunoscuţi şi cu tânăra fecioară, şi cu fetiţele – care la început i se părea că-s nişte îngeraşi veniţi din cer s-o însoţească – şi cu puiul cel de căprioară care-i lingea acum mâna.
I-a arătat fetei Cartea, care, după ce a văzut că este Psaltirea, a strâns-o la piept şi a sărutat-o şi a sărutat şi foaia unde erau scrise cele două nume.
Au citit apoi împreună întâiul psalm. Fetiţele au îngenuncheat, ascultând înfiorate cereştile cuvinte.
Întoarsă acasă, Anuţa, după ce a închis vraniţa grădinii după oi, le-a mai aşezat în iesle un braţ de fân, a pus apă în ciubărul lor şi s-a dus în casă unde mama ei făcea de cină.
Sărutându-o pe amândoi obraji şi cu capul plecat într-o parte, a stat drept în faţa mamei privindu-o în ochi, nu ca o vinovată, dar nici ca una fără vină, ci ca una care a simţit că acesta este un măreţ ceas al destăinuirilor.
Şi mama a înţeles totul, înainte de a-i spune fata ei, măcar un singur cuvânt. A strâns-o la sânul ei de mamă, şi-a lipit obrazul ei de cel al fetei, şi aşa, îmbrăţişate, mama îşi retrăia visul ei cel vechi împreună cu cel nou al fetei.
Şi ele au simţit cum peste neprihănita lor taină, coboară cereasca şi sfânta binecuvântare. Într-un târziu, când totuşi, au socotit că graiul lor nu va mai întrista dulcea atmosferă a prezenţei Divine, au început să vorbească.
Numai că erau sfinte cuvintele lor, prin revărsarea sfântului Duh, prin baia lacrimilor şi a curăţiei care nu coboară şi nici nu se află decât în casa sfinţită de inima curată, de cugetul şi sânul curat al fecioarelor din munţi.
Şi fata a povestit mamei cum Dumnezeu cel Bun, în ceasul rugăciunii ei, a răspuns pe dată semnului pe care-l ceruse ea, acolo-n marginea pădurii, sub arinul cel bătrân. Cu ochi-n lacrimi, mama i-a mărturisit fetei că şi ea, în acelaşi ceas, era tot în genunchi plecată în faţa Domnului, cerându-I ajutorul şi sfânta Lui călăuzire pentru fiica ei.
Fata a povestit, adânc mişcată, despre Cartea cea prin care coboară Cerul pe pământ, care sfinţeşte duhul şi simţirea şi face inimile una.
Peste o săptămână s-au întâlnit din nou cei de sub arin, în acelaşi loc.
Era tot o după-masă frumoasă de toamnă, cu vânt călduţ şi binevoitor. Pe întinderi se plimbau nenumăraţi nori care păreau că-s nişte îngeri cu aripi înalte, iar corul păsărelelor din poiană îi făcea să se creadă într-o eternă catedrală.
În jurul lor păşteau oiţele ei şi ale fetiţelor, iar puiul de căprioară se plimba, înconjurându-i pe fericiţi şi bucurându-se de fericirea lor. Din trais-ta lui moţească, tânărul fecior a scos apoi sfânta Carte, pe care şi el o strângea la piept, citind împreună psalmul care zice: „Domnul e Păstorul meu“.
Din clipa în care a pus mâna pe această Carte, tânăra fecioară a simţit ceva deosebit, nelumesc în sufletul ei. O înfiorare cerească, o dulce mângâiere, parcă a aflat o comoară de care nu s-ar mai fi despărţit niciodată. De aceea acum, când tânărul se pregătea să plece, ea s-a uitat frumos la el, dar strângea la piept Cartea sfântă, ca fără de cuvinte, să-i spună că nu mai poate trăi fără de această Carte.
Iar el, înţelegându-i gândul, i-a spus:
– E a ta, dar cu tot cu cel ce o are!
Anuţa i-a răspuns fericită:
– Nici nu m-am gândit altfel!
Fiecare ţinea cu amândouă mâinile de Cartea Sfântă precum preotul în faţa Altarului, Evanghelia.
Au sărutat-o apoi amândoi în acelaşi loc, când văzduhul tot era plin de Duhul Sfânt.
În jurul lor pluteau mii de îngeri, trimişi să binecuvânteze logodna lor în care nu au fost vorbe, ci numai lacrimi şi-nfiorare din Duhul Ceresc.
Cartea însă urma ca să i-o dea fecioarei numai ca dar şi semn al binecuvântării părinteşti, acela care o înmiresmase odată cu acel fir de busuioc, pe când ea aparţinea celui mai viteaz şi mai nobil om al acestor timpuri şi locuri.
Aceasta s-a întâmplat peste alte şapte zile.
Astfel, în a paisprezecea zi după ce tânăra a văzut Cartea Sfântă, Aceasta a ajuns să fie a ei. Atunci, în Certege, tatăl lui Dumitru a pus în mâna fetei Comoara ce-o dorea, ca semn al căsătoriei lor.
Părinţii fetei erau din familia moţească a lui Bota, din Certege.
Părinţii băiatului erau din familia moţească a lui Trifa.
Aşa a ajuns Psaltirea a-ceasta să fie a mamei Părintelui Iosif, care înaintea morţii sale, i-a pus-o în braţe fiului ei cel mai drag.
Din viţa aceasta de eroi şi de creştini adevăraţi se trage cel despre care ne vor vorbi capitolele următoare.
Noi tot ce avem bun este românesc şi sfânt.
Şi totul este câştigat cu preţ de sânge şi cu preţ de lacrimi.
De aceea tot ce răsare din aceste sfinte seminţe este sfânt şi duios, şi sublim, şi frumos.
În casele cu adevărat creştine, toţi copiii se nasc sfinţi.
În familiile acestea, mamele sfinte leagănă eroi, martiri şi profeţi.
Astfel, viitorul lor este de aur şi de slavă.
va urma
- Nepotul moţului – Părintele Iosif
din „PROFETULVREMILOR NOASTRE,” vol. I
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
