Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Doriţi voi pustia? Vreţi Canaanul?

Doriţi voi pustia? Vreţi Canaanul?

Doriţi voi pustia? Vreţi Canaanul?

Am cântat de multe ori, încă de pe când eram copil, o cântare minunată: „De pretutindeni, fraţii strigă”. Poate vă mai aduceţi aminte cum spun aceste rânduri: „Dorim pustia, vrem Canaanul / şi nu ne-ntoarcem înapoi.” N-am ştiut preţui cântarea aceasta până când nu am ajuns în pustie… Şi nu ne vom întoarce înapoi niciodată!… Dar au venit anii de pustie din 1959, când ştiţi ce greutăţi au dat peste Lucrarea aceasta. Dar şi atunci am zis: „Da, am cântat cu elanul tinereţii că „nu ne vom întoarce înapoi”, că „dorim pustia” şi că „vrem Canaanul”. Fraţii mei cei dragi, e grea pustia. Acolo nu e pâine. Acolo nu e apă. Acolo e veşnic un soare arzător.

Doriţi voi pustia? Vreţi Canaanul? Atunci pregătiţi-vă înainte de a intra în pustia aceasta.

Pregătiţi-vă nu cu traista de merinde, ci cu Hristos, căci numai prin El se poate ajunge la biruinţă deplină. Au venit şi anii grei peste Lucrare, însă toţi cei care au avut din Hristos în ei această merinde duhovnicească au putut să treacă cu bucurie. Au cântat în foame, în sete şi în golătate şi s-au bucurat… Ei au cântat când alţii plângeau şi se văitau, deşi sufereau la fel, aceleaşi dureri. Plângeau şi se văitau mamele, soţiile, copiii, toţi cei fără Dumnezeu; dar fraţii noştri cântau de bucurie. Cine îi întărea pe ei? Merindea duhovnicească – Hristos.

O lume întreagă îi întreba: „Cum, vouă vă mai vine să cântaţi şi acum?” „Dar cum să nu cântăm, când Îl avem pe Hristos de partea noastră? Ştim că soţiile noastre sunt purtate de grija lui Dumnezeu… Ştim că tatăl bătrân pe care l‑am lăsat acasă sau bolnavul pe care l-am lăsat acasă – ştim că şi ei sunt în grija lui Dumnezeu…”

E uşor să cântaţi, fraţilor dragi, dar să fim pătrunşi de duhul cântării, căci cel care a făcut aceste cântări – omul mare al lui Dumnezeu din zilele noastre, omul acesta sfânt, Traian Dorz – omul acesta a rupt din inima lui… Omul acesta a trăit clipele şi stările care sunt puse acolo… Iar noi le cântăm de multe ori numai ca să ne arătăm vocea noastră, cum putem striga de tare, să arătăm că ştim cânta, şi nu punem în cântare duioşia inimii. O, cântarea, fraţii mei dragi, trebuie s-o cântăm din toată inima, trebuie s-o cântăm cu tot duhul, trebuie să înţelegem rostul cântării… Trebuie să înţelegem rostul unei poezii! Nu vedeţi cât de frumoase sunt poeziile? Dar când alţii nu le ascultă, când alţii vorbesc, când alţii sunt preocupaţi [să umble] dintr-o parte în alta – pentru cine se mai spun poeziile acestea? Nici nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi cu câte jertfe s-a scris o poezie! Nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi durere s-a scris o meditaţie! Nu ne dăm seama… Pentru că, atunci când noi dormim în paturile noastre liniştiţi şi fără griji, sunt alte suflete care, cu mâinile umflate de munca zilei pentru câştigarea pâinii, stau noaptea de veghe şi lucrează din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ne dăm seama de munca părinţilor noştri, de truda lor, căci ei cu sânge şi cu atâta greutate au făcut toate. Oamenii aceştia, când îi priveşti în faţă, îţi zâmbesc; dar în inima şi în sufletul lor este atât amar şi este atâta durere… Îţi zâmbesc în faţă, ca să îţi arate cât de mult te iubesc, cât te compătimesc şi cât îţi vor binele tău. Însă inima lor sângeră de durere şi de amar pentru greul prin care trece Lucrarea lui Dumnezeu. Cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?”

Sunt atâţia care ard în Lucrare pentru fraţii lor. Sunt atâţia care şi-au pus viaţa în joc pentru Numele lui Dumnezeu. Şi-au îngropat viaţa în slujba Evangheliei şi nu vor altceva, decât să vadă Biserica crescând duhovniceşte. Am spus şi aseară că ne doare că suntem loviţi din toate părţile, dar, fraţilor, nu dăm înapoi, nu privim înapoi. Suntem hotărâţi să mergem până la capăt pentru cauza lui Dumnezeu.

Lucrarea aceasta este o Lucrare de mâine, este o Lucrare de viitor. Se vor depune încă multe suflete, încă multe jertfe pentru cauza lui Dumnezeu. Dar jertfele acestea sunt sămânţa de mâine a sfinţilor.

Voi, care veţi trece (când se vor fi sfârşit astfel de oameni) pe la mormintele lor, veţi plânge la mormintele lor că n-aţi preţuit zilele în care aţi avut pe marii oameni ai lui Dumnezeu care v-au vestit Evanghelia nu numai cu vorba, ci cu putere şi cu Duhul Sfânt.

De câte ori trec pe la mormântul Părintelui Iosif, îmi aduc aminte de nişte cuvinte testamentare pe care le-a spus când erau o mulţime de fraţi în sanatoriu şi plângeau în jurul lui: „Lucrarea aceasta e un răsad al Duhului Sfânt.”

Iată, Părinte Iosife, că suntem şi aici acei la care ne-ai încredinţat Lucrarea aceasta şi dorim să o lăsăm curată urmaşilor noştri, mâine. Nu dorim să intrăm în pământ până ce nu se va limpezi acest lucru, fraţii mei dragi. Facă Dumnezeu orice va vrea cu noi, dar dorim să fim o pildă înaintea Lucrării, dorim să sfătuim pe fiecare şi să îndemnăm pe fiecare, ca să înfăţişăm pe fiecare ca pe o mireasă curată în faţa lui Dumnezeu. Să nu credeţi că se depun atâtea jertfe de dragul ochilor… sau de formă. Se depun aceste jertfe pentru curăţirea Lucrării lui Dumnezeu. Şi nu vom înţelege poate niciodată ce a voit Sfântul Pavel când spunea despre durerile prin care a trecut, în primejdie pe râuri, în primejdie pe ape, în primejdie pe mare, în primejdie din partea tâlharilor, în primejdie între fraţii mincinoşi. Asta a dorit mai mult decât orice: „N-am vrut să spun nimic din ceea ce Hristos să nu fi făcut în viaţa mea”.

Să rupi din tine şi să pui înaintea adunării… Să pui din viaţa ta înaintea adunării, ca să-i alimentezi, cum spune Părintele Iosif într-o istorioară despre pasărea aceea care îşi hrăneşte puii cu sângele ei. Rupe din pieptul ei şi îşi hrăneşte puişorii.

Aşa au fost înaintaşii noştri, aşa sunt cei care poartă pe inimă răspunderea acestei Lucrări. Nu-i preţuiţi astăzi… Dar îi veţi preţui ca mâine şi poate că va fi prea târziu. Nu ţi-ai preţuit părintele pe care l-ai avut. Lângă mormântul lui degeaba vei mai plânge, că părintele tău nu-ţi mai poate răspunde şi nu-ţi va mai răspunde, nu-ţi va mai spune ce să faci. Dar prin Duhul, îţi va răspunde de dincolo de mormânt, că el pentru tine a fost un mare binefăcător; şi, dacă vei vrea, ai să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu… Cum spune şi Părintele Iosif: „Eu văd de dincolo de mormânt că Lucrarea trăieşte şi biruieşte. Veniţi la mormântul meu cu flori, cu cântări şi cu Cuvântul lui Dumnezeu.”

Veniţi la adunări, fraţilor, plini de dor şi de putere, şi de dorinţe arzătoare ca să-L aflaţi pe Hristos.

din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *