Cum s-a mai spus, cuvântul biserică se atribuie şi sufletului care L-a primit pe Domnul Iisus, pe motivul că în El locuieşte Dumnezeu şi îngerii Lui cei buni. Cum arde această făclie minunată fără să mistuie decât răul, să îndrepte şi să lumineze cărarea este taina neînţeleasă de noi acum. El vrea să readucă pe tot omul la cunoştinţa adevărului.
„Cunoştinţa superioară (a adevărului) este ştiinţa (mai presus de fire), adevărul, cunoştinţa perfectă, divină, eternă, înţelepciunea, absolut neschimbate, absolut clare, adică raţiunea divină prin care Dumnezeu a construit lumea intro-ducând ordine în dezordine, sau contemplaţia, teoria pură” (Conf. Filoz. Cr. p. 38).
Astfel, omul, cu ajutorul nepreţuit al Duhului Sfânt, prin lucrarea Harului Divin tinde spre cea mai înaltă ştiinţă, deplină, înţelepciune, adevăr, cunoaşterea lui Dumnezeu. Iată de ce Dumnezeu Se descoperă cui voieşte El. Sunt oameni care citesc Biblia două sau trei decenii, poate chiar mai mult, şi nu înţeleg cele mai elementare lucruri. Pentru că omul, nerenunţând la sine şi la ideile sale, nu s-a contopit cu adevărul divin. În el lucrează patima în locul Harului Divin. De la un astfel de om nu se poate aştepta cineva la evlavie sau la soluţionarea problemelor vieţii pe calea gândirii, cunoştinţei superioare, pe calea raţional-duhovnicească.
Cine a aflat izvorul vieţii veşnice să se străduiască, mai întâi, din casa lui să facă o „Biserică a lui Hristos”. Ce bine-i şade credinciosului, cu toţi ai lui, în jurul mesei sfinte, hrănindu-se cu toţii din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, nestingherit să primească pe fraţi, adunarea creştină, să împartă la săraci din bunurile casei, să ajute Biserica şi vestirea Cuvântului Sfânt.
În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne sunt prezentate multe asemenea case-biserici, peste care Duhul Sfânt coboară şi pe care îngerii cei buni le păzesc. Toţi ai casei cântă cu îngerii, slăvesc şi preamăresc pe Dumnezeu. Nu la fel se petrece în casele fără Dumnezeu, lipsite de Duhul Sfânt, invadate de duhuri rele. Să dăm câteva cazuri:
Cu mulţi ani în urmă, scria o revistă germană că pe străzile oraşelor mari din multele ţări ale lumii, puteau fi văzuţi copii părăsiţi şi degeneraţi, care cerşeau mila şi ajutorul trecătorilor, tot cu un fel de „banii, ori viaţa!”, după modelul bandiţilor. „Dacă nu ne dai bani – strigau copiii –, te zgâriem. Noi, toţi, avem boli de sânge şi prin asta vei căpăta şi tu boala noastră.”
Iată unde duce necredinţa. Dacă aceşti copii ar fi fost crescuţi de părinţi credincioşi, la picioarele Crucii Mântui-torului, ar fi fost bucurie părinţilor şi faima ţării; dar aşa, prin păcat, au devenit ocara şi gunoiul lumii, iar mâine, o armată de temut, de nelegiuiţi, de ucigaşi.
În ziarul local am citit despre o tâlhărie drastică. Iată cum: „Observând că cetăţeanul C. C., trecător prin Deva, are asupra sa o sumă de bani însemnată, un grup de tineri fără căpătâi au ajuns repede la înţelegere cum să-l deposedeze de bani. A. C. s-a apropiat de victimă, i-a cerut o ţigară şi, concomitent, i-a aplicat o lovitură zdravănă la cap. Dobo-rându-l la pământ, l-au lovit până ce l-au adus în stare de inconştienţă, cauzându-i o invaliditate permanentă, pentru cei 2300 lei câţi bietul om îi avea asupra sa. Cel care l-a lovit a fost condamnat la zece ani închisoare, iar ceilalţi doi fiind minori, instanţa judecătorească a dispus să fie internaţi într-o şcoală de muncă şi reeducare.
Un american credincios a făcut o statistică mult-grăitoare. El a cercetat patruzeci şi cinci de palate ale unor milionari din New York şi cu totul a aflat numai şaisprezece copii. Mare i-a fost surpriza însă căci prin toate a aflat câini, pisici, maimuţe şi altele. Într-un singur palat a aflat nu mai puţin de zece ogari, care mâncau bomboane foarte scumpe. Cine, oare, poartă grija noastră, a tuturora? Oare nu Dumne-zeu, Care deţine toate bogăţiile întregului Univers?
Iată, dar, că nu sărăcia e cauza lipsei sau a diminuării numărului de copii, ci necredinţa şi păcatul.
Când eram copil, frecventam cu regularitate Şcolile Biblice duminicale, care-mi deveniseră cea mai mare bucurie. Însă când mama alunecase pe un povârniş nepotrivit şi nu mai venea cu noi, ci se mulţumea doar să ne trimită, mi-a provocat mâhniri şi nemulţumire sufletească, neputând a le împărtăşi nimănui.
Lecţiile se predau ca unor copii, dar nu pe măsura creşterii şi a înaintării în viaţă. Ori erai copil şi chiar mai mare, trebuia să te mulţumeşti cu hrana copilărească, ori erai major, cu armata terminată, ca să poţi intra în rândul celor vârstnici. În acele şcoli duminicale ni se spunea despre har că este milă nemeritată. Doar atât. Cât despre provenienţa harului, puterea, influenţa, acţiunea, puterea creatoare, influ-enţa asupra sufletului pocăit la realizarea omului nou, spre a primi chipul desăvârşit al Celui ce l-a creat nu se spunea nimic.
Biblia răspunde la toate întrebările vieţii, chiar şi la cele ce ni se par încurcate. Privindu-ne ca-ntr-o oglindă, ne vedem aşa cum suntem. Biblia este ca un depozit minunat, ca o mină bogată în aur. Cine nu ascultă învăţăturile ei şi nu se sileşte a le împlini rămâne sărac, lipsit de harul şi puterea-i divină. Nu litera, ci Duhul. Lucrările Duhului lui Dumnezeu trebuie judecate duhovniceşte; de aceea omul firesc nu le poate primi (cf. I Cor 2, 14). În măsura dăruirii sale Luminii se lumi-nează, se adânceşte în cunoaşterea temeinică a adevărurilor Sfintei Scripturi. Cu cât descoperirea e mai vădită, şi tezaurul se arată mai luminos, strălucitor, viaţa se arată mai curată, mai sfântă, mai ca Hristos-Domnul.
Harul nu este numai mila care ne strânge în jurul Crucii de pe drumurile hoinăreştilor umblări, ci este şi puterea prin care rămânem statornici, şi bogăţia, comoara sufletească, podoaba sufletului pentru veşnicie, haina în care vom străluci pe vecie. Harul este lucrarea, iar lucrătorul este Dumnezeu în Duhul Sfânt.
În firea omenească, cu primul început, se naşte, se cultivă, se dezvoltă germenul fioroaselor desfătări lumeşti şi, dureros, sub ocrotirea şi privirile neînţelepte ale părinţilor trupeşti, neglijenţa părinţilor sufleteşti, până când puiul cel plăpând, o dată cu creşterea, devine fiara sălbatică în care satana cu duhurile lui tronează (cf. Rom 7, 23).
Şi aici voi spune întâmplarea cu o femeie din adunarea penticostală care-şi conducea fiica la bal şi la tot felul de petreceri lumeşti, căutând cu tot felul de argumente s-o lămurească pe mama mea că dansurile de astăzi nu-s ca cele de demult. „Sunt jocuri tare liniştite, soră” spunea ea. Cu alte cuvinte, nevinovate şi se pot privi şi chiar practica. Şi care i-a fost răsplata? Dintr-o familie numeroasă, nici un credincios măcar. Toţi copiii s-au dus în lume, iar părinţii sufleteşti se fac vinovaţi că nu explică cu orice prilej urmările grozave ale păcatului, mersul păcătos al lumii şi pedeapsa focului gheenei care va cuprinde veşnic, fără mistuire, pe toţi cei care iubesc lumea şi lucrurile ei (cf. I In 2, 15; II Tes 1, 8). Nu există joc nevinovat. Jocul aprinde pofta, e grija firii prin care se trezeşte pofta care duce la păcat. Apoi, în altă ordine de idei, cine-l slujeşte pe Dumnezeu dansând? Unii păcătuiesc dan-sând, iar alţii, care nu joacă, păcătuiesc privind, împlinind pofta ochilor, lăudăroşenia vieţii, şi astfel, omul cade din har, făcându-se fiu al gheenei.
Unii părinţi pretind copiilor lor să fie ceea ce ei, părinţii, nu sunt; să facă binele pe care ei nu-l săvârşesc. Alţii folosesc metode aspre sau indulgente. Şi asprimea şi indulgenţa sunt la fel de periculoase, dacă nu se foloseşte nuiaua la timpul potrivit, când nu trebuie, sau nu o folosesc deloc, mulţumindu-se să zică: „N-am ce-i face! Las’ că s-o trezi el mai târziu…”
Am întâlnit părinţi care se rugau Domnului cu multă stăruinţă, vărsând lacrimi pentru binecuvântarea copiilor lor, dar ei nu se străduiau să le dea îndrumări biblice. În împrejurări ca acestea din urmă, copiii îi vor târî şi pe părinţi la păcat.
Mai sunt şi alte categorii de părinţi care opresc copiii de la întruniri păcătoase şi nedemne, dar ei se duc. În cazul acesta, copiii le vor spune: „Pe noi ne opriţi, dar voi de ce vă duceţi? Pentru noi e primejdios, e păcat, dar pentru voi? Pentru noi e împotriva voii lui Dumnezeu, dar pentru voi? Voi nu păcătuiţi când faceţi ceea ce nouă ne spuneţi să nu facem?
Alţii folosesc metode aspre, cu ceartă, cu ocări, cu strigăte şi gălăgie multă, iar alţii nu fac nimic, îi lasă pe copii să crească în voie liberă.
Sfântul Apostol Pavel avea trei griji care par mai deosebite de celelalte multe, şi anume:
– grija pentru fraţii şi rudele lui după trup, cărora le dă importanţă deosebită, până la dorinţa de a fi el despărţit de Hristos, numai ca ei să se mântuiască (cf. Rom 9, 3);
– grija pentru toate Bisericile, făcându-se slab cu cel slab, arde pentru cel care cade în păcat, plânge şi se roagă pentru fiecare păcătos (cf. II Cor 11, 28-29). Şi a treia care pare să-l ardă mai mult este
– temeiul învăţăturii sănătoase. Împotriva învăţăturilor stricăcioase, ca şi a celor ce lucrau la destrămarea unităţii creştine în Biserica lui Hristos el lupta cu mai multă dârzenie (cf. Fapte 20, 17-38).
Sunt părinţi care dorm liniştiţi, în timp ce copiii lor hoinăresc pe străzi, prin cele localuri, la cafele, la petreceri, în părtăşii vinovate, în distracţii lumeşti neîngăduite. Fete tinere petrec nopţile pe băncile parcurilor, hoinărind pe străzi în părtăşia băieţilor stricaţi, şi părinţii dorm liniştiţi în patul lor. Când vin sau când pleacă nici nu sunt întrebaţi, ca să ştie ceva de rostul lor. Aceştia sunt părinţii care nu se amestecă nici în bine, nici în rău în treburile copiilor lor. O, ce dureros că satana pălmuieşte şi batjocoreşte cum îi vine pe aceşti copii şi nimeni, nici chiar părinţii lor, nu le iau apărarea.
Un tată credincios, din adunarea Oastei, respingând învăţătura Bibliei ce i se dădea pentru copiii lui, reproşa că celui care-l sfătuia îi venea uşor să dea sfaturi, că nu avea copii şi nu ştie; dar numai ei, părinţii, ştiu cât e de greu să se impună copiilor lor. Ei, bine, dar învăţăturile sunt date de Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel, un om fără familie pământească şi fără copii. Să nu-l ascultăm? De unde avea el învăţătura, de vreme ce nu avea familie şi nici copii? Nu din Duhul Sfânt?
Noi, cu toţii, suntem o familie duhovnicească, de vreme ce facem parte din Biserica lui Hristos, din adunarea vie a lui Hristos, mădulare ale neprihănirii, ce prin legământ sfânt ne-am unit cu El şi suntem părtaşi firii celei noi prin Duhul Sfânt Care ne uneşte în dragostea Lui. Omul duhovnicesc primeşte sfaturile şi îndemnurile tuturor sfinţilor Lui, şi ale Sf. Pavel, şi vede în el pe omul trimis de Dumnezeu, care a născut mulţi copii şi i-a crescut până la desăvârşire, va naşte şi va creşte mereu cât va ţine veacul acesta. Toţi sfinţii au fost mânaţi de Duhul Sfânt şi au vorbit limbaj duhovnicesc.
Copiii născuţi şi crescuţi de Sfântul Pavel au fost plini de har şi de puteri duhovniceşti, râvnitori, plini de credinţă, ca Timotei, Tit şi alţii, în stare să înveţe pe alţii, să păsto-rească cu înţelepciune şi dăruire turma lui Hristos. Prin harul care ne-a fost dat, în părtăşia Domnului Iisus, a Sfinţilor Săi, prin Duhul Sfânt, în Biserica Lui, noi suntem o familie sfântă. Pentru aceasta, copiii care se nasc în adunare sunt închinaţi Domnului din pruncie, prin Sf. Botez şi Mirungere, şi crescuţi în temere de Domnul.
Dumnezeu a făcut pe om fără prihană, dar el umblă cu multe şiretenii (cf. Ecl 7, 29). Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său (cf. Gen 1, 27), dar el, omul, s-a abătut de la calea Lui, ascultând de glasul diavolului (cf. Gen 3, 4-7). Pentru restabilirea echilibrului, schimbarea mentalităţii şi înnoirea prin Duhul, Dumnezeu a coborât la noi, în Fiul Său, şi celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere din puterea Lui ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (cf. In 1, 12). Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har (cf. In 1, 16). În părtăşia acestui minunat Har, care curge încă din rănile de pe Golgota, ne mântuim şi nicăieri în altă parte. Întreaga noastră recunoştinţă s-o îngenunchem la picioarele Crucii de pe Golgota, unde s-a semnat actul împăcării omenirii cu Tatăl cel Ceresc. Acolo, şi numai acolo, orice suflet primeşte mântuirea în dar. El ne-a dat ca noi să luăm: Căci orice dar bun şi desăvârşit pogoară de Sus, de la Părintele Luminilor. Hristos şi astăzi stă cu braţele-I deschise gata să te primească, şi din locul unde te găseşti să te arunci fără de rezerve în braţele Lui…
Biserica din casa ta / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
