Dragostea lui Hristos ne strânge

– II Cor. 5, 14 –

 Astfel scria Apostolul Pavel Bisericii din Corint. Dragostea lui Hristos, pe care o primiseră atunci când au crezut (Rom. 5, 5), le strângea inima şi-i făcea să se iubească întreo­laltă ca nişte adevăraţi fraţi. Dragostea lui Hristos îi strângea şi în adunările în care se zideau împreună lângă Cuvântul lui Dumnezeu.

Această dragoste i-a făcut mai târziu să se strângă mereu, chiar şi când ordinele decăzutei împărăţii romane, sub pedeapsa cu moartea, au oprit adunările creştinilor. Căci dragostea lui Hristos, care le strângea inimile – aşa cum numai cel care iubeşte ştie – nu-i lăsa să stea acasă. Deşi pe tot locul erau afişate proclamaţiile împărăteşti ce opreau „adu­nările“ prin case şi alte locuri ale creştinilor – afară de templele şi teatrele păcătoase, păgâne – creştinii se strângeau şi mai departe la un loc, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu şi pe Mie­lul Care i-a răscumpărat. Înfruntau moartea, dar se strângeau la un loc. Da, fiindcă dragostea e mai tare decât moartea şi decât „ordonanţele“ cezarilor romani. Se strângeau fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu era mai presus decât trecătorul cuvânt al omului. Şi acest cuvânt le spunea: Nu părăsiţi adunarea voastră (Evrei 10, 25). Proclamaţiile şi ordonanţele spuneau: „Sunt cu totul interzise adunările creştinilor, adunări care n-au autorizaţia Statului Roman“. Cuvântul Domnului le spunea: Nu părăsiţi adunarea.

De cine să asculte? Cuvântul însuşi le spunea: Fiţi supuşi stăpânirii! Şi aşa erau ei, cei mai paşnici cetăţeni. Dar stăpânirea păgână nu i-a înţeles. De aceea i-a prigonit. Ei erau supuşi, însă când era vorba de drepturile lui Dumnezeu şi ale sufletului, trebuia să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Când oamenii au pretins ceea ce era a lui Dumnezeu, fireşte, n-au putut să dea. Şi n-au dat. Au mers în temniţe şi la chinuri, şi-au pierdut averile şi viaţa, dar nu s-au lepădat de Stăpânul lor Sfânt. Au înfruntat moartea, dar n-au părăsit adunarea dragostei, în care se bucurau, cântau, se rugau şi plângeau împreună lângă Cuvântul scump al Mântuitorului mult iubit.

Dragostea lui Hristos ne strânge – puteau să spună ei – de aceea ne adunăm la un loc. Dragostea lui Hristos ne strânge, de aceea ne iubim unii pe alţii şi vrem să-L slăvim împreună pe Acela Care ne-a răscumpărat. Dragostea lui Hristos ne strânge, de aceea ne adunăm prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, în catacombe şi nici o putere din lume nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Mântuitorul nostru.

Iubire! Iubire!

Tu eşti mai tare ca moartea. Dragostea lui Hristos ne strânge. Nimic nu ne desparte de-a lui Iisus iubire; când vântul urii bate, săltăm de bucurie…

„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit“ (Rom. 8, 35–37).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)