din vorbirea fratelui Ioan Opriş
la o adunare de revelion – 1972
În capitolul 11 de la Luca, versetul 41 spune aşa: „…voi daţi zeciuială din izmă, din mărar, din rută, din chimen”. Şi în altă parte, la Matei, zice: „…şi aţi lăsat cele mai de lipsă lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia. Acestea trebuiau ţinute şi pe celelalte să nu le fi lăsat”. Acestea trebuiau ţinute: dreptatea, mila şi credincioşia. Acestea sunt esenţialul, esenţa, acestea au prioritate, acestea-s cele dintâi în drept; acestea trebuiau ţinute. Pe celelalte… să nu le fi lăsat. Domnul zice aşa: „Voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din rută”; iar în Mica, în capitolul 6 spune aşa: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul şi cu ce voi ieşi înaintea Lui? Îl voi întâmpina pe Domnul cu miei şi cu viţei de un an? Primeşte Domnul mii de berbeci sau zeci de mii de litri de untdelemn? Sau să aduc eu pe propriul meu copil ca jertfă de ispăşire pentru păcatul meu?”. Ţi s-a arătat, omule, că alta cere Domnul de la tine şi alta vrea El: să umbli smerit cu Dumnezeul tău, să iubeşti mila şi să iubeşti dreptatea. Mila faţă de aproapele, dreptatea faţă de aproapele şi credincioşia sau smerenia faţă de Dumnezeu.
Dreptatea, mila şi credincioşia… Stăpânul, în marea Lui bunătate, e mulţumit dacă, faţă de El, o singură poruncă o atingem şi o păstrăm: credincioşia. Să‑i rămânem credincioşi, statornici. Iar când e vorba de aproapele nostru, de semenul nostru, ne dă două porunci esenţiale şi de căpetenie: dreptatea şi mila. Să faci dreptate aproapelui tău şi milă faţă de aproapele tău.
Şi acum mă întorc la ceea ce am citat, de la Luca 11, cu 41. Zice: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate şi cele din afară”. Să zicem că fiecare merge la adunare sau la biserică cu obolul lui, cu porţia lui. Unul pune o lumânare de cincizeci de bani, altul pune una de cinci lei; unul merge şi dă douăzeci şi cinci de bani pe disc, celălalt pune doi lei, cinci lei pe disc; unul merge şi dă o prescură sau cine ştie ce dă… fiecare dă ce crede şi ce poate şi cum vrea el. Dar Domnul spune: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate şi cele din afară”. Auziţi, dragii mei, că, fără cele dinăuntru, cele din afară nu-s curate? Şi noi avem obiceiul ca la ce nu-i curat să-i spunem, cum? Spurcat. Deci, iată, jertfa ta poate să fie spurcată, dacă nu e însoţită de milostenia cea dinăuntru. Şi milostenia cea dinăuntru care-i? „Milă voiesc…” faţă de cel ce zace pe pat; faţă de cel necăjit; faţă de cel amărât. Şi ajutându-l; dar mângâindu-l! Şi aceasta este o milă. Să-ţi fie milă de el.
Evanghelia ne arată că pe un drum au trecut şi au văzut pe unul căzut între tâlhari trei persoane. Unul s-a uitat la el… s-a dus mai departe, în drumul lui. Celălalt poate o fi zis – poate, zic asta de la mine –, poate o fi zis în gândul lui: „Săracul… cât e de chinuit, cum se zbate în sânge… dar nu eu i-am cauzat rănile, aşa că nu-s eu vinovatul”. Şi şi-a văzut şi el de drum mai departe. Şi numai al treilea s-a dat jos de pe dobitocul lui şi s-a coborât acolo până la el, unde se găsea jos, căzut în praf, bătut şi plin de vânătăi şi de sânge, aproape mort. L-a dezbrăcat de tot ce avea şi a turnat untdelemn şi vin peste el. „Milă şi iertare.” L-a dus la o casă de oaspeţi. Pe câţi am dus noi la casa de oaspeţi? Pe câţi am dus noi la adunare, cum a făcut Filip când a zis: „Natanail, noi L-am aflat pe Domnul, Cel despre care se vorbeşte în Lege şi în Scripturi”. „Din Nazaret poate fi ceva bun?” „Vino şi vezi!” Doar atât, doar atât i-a zis Filip. Nu arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu că ar fi zis mai mult decât atât: „Vino şi vezi!”. Şi Natanail, sincer în inima lui, l-a ascultat pe Filip şi a păşit după el şi s-a dus. Şi când s-a apropiat de Domnul Iisus – poate mai aveau cinci, zece paşi –, Domnul, când îl vede de la distanţă, zice: „Iată un israelit în care cu adevărat nu este vicleşug”. „Rabi, de unde mă cunoşti?” „Înainte de a vorbi tu cu Filip, când erai sub smochin, te-am văzut eu pe tine.” „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” „Că ţi-am spus aceste lucruri crezi? Mai mari decât acestea vei vedea!” Adică el a rămas pe urmă lângă Domnului Iisus şi a devenit apostol. Apostolul Bartolomeu, dacă nu mă înşel, i s-a spus mai târziu. „Da, zice, Eu te-am văzut pe tine când erai sub smochin”.
Sfinţii Părinţi împart în două cazul acesta, cu el sub smochin. Unii zic că Natanail avea obiceiul ca, sub smochinii pletoşi şi cu frunze late din grădină, să stea şi să se roage acolo… Undeva sub nişte smochini deşi, unde nu-l vedea nimeni, acolo avea el locul de rugăciune, de refugiu, acolo era „cămara” lui unde intra el, [cum spune Domnul]: „Intră în cămara ta şi roagă-te Domnului Dumnezeului tău în ascuns… Părintelui tău în ascuns”. Şi el acolo se ducea. Şi Domnul îl cunoştea pe el acolo. Era locul tainic pe care numai el şi-l ştia. El se ducea acolo. Acolo, departe de zgomotul lumii, de zgomotul familiei.
Alţii spun că acesta, care era cam de seama Mântuitorului, atunci când era copilaş mititel şi hoardele sau, mai bine zis, soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani de zile, părinţii săi, care au aflat despre acestea, l-au ascuns [sub un smochin], când au venit şi la ei.
De fapt, soldaţii lui Irod şi au mers şi la Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Şi au mers şi au căutat-o şi pe Fecioara Maria, despre care au aflat că e în casa unui bătrân cu numele Iosif. Dar Iosif a primit înştiinţare în vis de la înger şi a plecat în Egipt, în ţară străină, şi acolo a fost salvat [Pruncul].
Iar la urmă, Irod moare mâncat de viermi de viu. În scurt timp moare. Şi atunci îngerul Domnului îl înştiinţează iarăşi în vis pe Iosif: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi te întoarce acasă, că a murit cel ce avea gând rău asupra Pruncului”. Aşa ia Dumnezeu din calea planurilor Lui… aşa ia Dumnezeu orice obstacol, orice stâlp, orice cioată care se pune în calea planului lui Dumnezeu. Aşa le spulberă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Şi locul lui îl ia Irod celălalt; ca şi acesta să moară tot mâncat de viermi mai târziu, cum arată în Faptele Apostolilor că, într-una din zile, ţinea o cuvântare şi supuşii lui, suita lui, cei din anturajul lui, miniştrii lui, careva dintre ei (că sunt unii linguşitori) l-au ridicat în slavă şi au spus către împăratul: „Vai de mine, bine-a mai vorbit! Glas de Dumnezeu, nu de om!”. Şi împăratul aşa s-a uns cu această laudă… şi n-a răspuns nimic. Să fi zis: „Doar şi eu sunt un om ca toţi oamenii; un muritor şi-un păcătos, şi-un greşit”. Dar el n-a spus nimic. Şi de viu l-au început atunci viermii şi l-au mâncat.
Dumnezeu aşa înlătură toate cioatele din faţa copiilor Săi. „O mie va cădea alături de tine şi zeci de mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se apropie. Că El porunceşte îngerilor Săi să te poarte pe palme, să nu se împiedice de piatră piciorul tău.”
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 1 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
