În viaţa duhovnicească, buna intenţie şi bunăvoinţa au o mare însemnătate; cu toate acestea este surprinzător faptul că în Pateric nu întâlnim îndemnuri generale de felul: „Deschideţi inima şi primeşte pe Domnul!” şi altele asemenea acestora care nu spun omului concret ce trebuie să facă. S-a dovedit că omul nu poate primi nimic de la Dumnezeu printr-o adeziune pasivă, printr-o acceptare generală a lui Dumnezeu în viaţa sa. Omul nu poate trece de la credinţă la încredinţare, nu poate să guste „din puterile veacului viitor” numai printr-o scurtă rugăciune de felul: „Doamne, vino în viaţa mea, Te primesc! Fă Tu în viaţa mea lucrările Tale cele mari”. Este foarte probabil ca, în urma unor astfel de „primiri” şi „deschideri”, omul să nu vadă nimic deosebit în viaţa sa, în ciuda aşteptărilor sale. Nici chiar împărtăşirea deasă fără o luptă ostenitoare pentru curăţire şi luminare nu duce la trăiri ale dumnezeiescului har. Este adevărat că unii părinţi au putut să le arate fiilor duhovniceşti cât de dulce este Domnul încă de la începutul vieţii de credinţă, fără ca cei din urmă să facă eforturi deosebite. Dar astfel de cazuri fericite nu sunt prea dese şi, în nici un caz, nu le putem aplica la fiecare persoană.
Aflăm prin diferite mijloace cât de minunată şi importantă este naşterea din nou în viaţa omului, ni se vorbeşte despre stările înalte ale celui care a devenit o „făptură nouă” prin harul Duhului Sfânt. Dar în multe cazuri nu ni se spune concret cum se ajunge la aceste trăiri ale harului. Tradiţia ascetică şi spiritualitatea Patericului pun în legătură directă aceste lucruri preţioase cu asceza, cu ostenelile duhovniceşti, cu sfintele strădanii, fără de care omul rămâne la vorbe mari sau cel mult se limitează la trăiri mărunte. „Acestea sunt de trebuinţă celui ce se pocăieşte: să trăiască singur, să se îngrijească (de sufletul său, n.n.), să plângă (pentru păcatele sale şi pentru înstrăinarea de Dumnezeu, pe care le simte cu durere, n.n.), să nu-i pese de lume (nu este vorba de un dispreţ faţă de persoanele din jur, ci de o indiferenţă faţă de evenimentele şi fenomenele sociale, politice, tehnologice, care nu au legătură cu mântuirea sufletului, n.n.), pe nimeni să nu îngreuieze, pe sine să se strâmtoreze, pe sine să se certe, cu lipsuri să trăiască, să se judece pe sine, să privegheze totdeauna şi cu durere în inimă să ceară lui Dumnezeu mila Sa” (Patericul Mare, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2015, p. 270). Această stare de pocăinţă nu este numai pentru călugări, ci, schimbând ce este de schimbat, ea este valabilă şi pentru cei care trăiesc în lume (spiritualitatea Patericului este, de fapt, spiritualitatea Bisericii). Această stare de aşteptare ostenitoare, până când omul primeşte înştiinţare că Dumnezeu a făcut milă cu el, poate să dureze un an, zece ani, o jumătate de viaţă, iar alteori toată viaţa.
În Pateric ni se vorbeşte despre un frate care „a stăruit un an întreg cu lacrimi fără încetare rugând pe Dumnezeu cu multă smerenie a gândurilor… Într-o zi, stând ghemuit la rugăciune la pământ şi tânguindu-se după obicei de amărăciune, a aţipit. Şi, iată, i S-a arătat Hristos, zicându-i cu glas şi cu faţa luminoasă: „Ce ai, omule, pentru ce plângi aşa? A zis Lui: Că am căzut, Doamne! A zis lui Cel ce i S-a arătat: Ridică-te! A răspuns cel ce şedea la pământ: Nu pot, dacă nu îmi dai mâna. Şi, întinzându-i mâna, l-a ridicat pe el şi i-a zis iarăşi cu glas lin: De ce plângi, omule, de ce te-ai întristat? A răspuns fratele: Doamne, nu vrei să plâng şi să fiu întristat pentru că Te-am supărat atâta? Atunci Cel ce S-a arătat, întinzându-Şi mâna Sa, a pus-o pe capul lui, l-a tras către El şi i-a zis: Nu te întrista, va ajuta Dumnezeu! Pentru că tu te-ai întristat, nu se va mai întoarce întristarea Mea împotriva ta. Căci dacă pentru tine Mi-am dat sângele, cu cât mai mult nu voi da iubirea Mea de oameni fiecărui suflet care se pocăieşte? Şi, venindu-şi fratele în sine din vedenie, a aflat inima lui plină de toată bucuria şi a fost astfel înştiinţat că Dumnezeu a făcut milă cu el. Şi a rămas pentru totdeauna în multă smerenie, mulţumind lui Dumnezeu” (Patericul Mare…, pp. 275-276).
Este de notat şi faptul că aceste persoane, deşi s-au bucurat de trăiri aşa de înalte, uneori chiar de vederea lui Hristos, „au rămas pentru totdeauna în multă smerenie, mulţumind lui Dumnezeu”. De mai mult timp mă urmăreşte o întrebare: „Cum se face că unii simt datoria arzătoare să vorbească chiar şi despre anumite lucruri pe care nu le-au trăit, iar alţii, deşi au trăit stări cereşti, le-au învăluit în smerenie şi tăcere?”. Dar Patericul mi-a răspuns: „Cuvintele mari care nu au fost adeverite şi gustate, măcar într-o mică măsură, rămân fără ecou şi rod, iar trăirile sfinte, chiar dacă au fost învăluite în tăcere, au fost în cele din urmă scoase la lumină şi propovăduite de pe acoperişul caselor”.
Preot Petru RONCEA
