1. Istoria umblării prin lumea asta a poporului lui Dumnezeu – fie în întregimea sa, fie în etape şi pe părţi – se aseamănă cu o călătorie prin locuri când mai grele, când mai uşoare, când mai înalte, când mai joase, când prin lumină, când prin umbră.
2. Purtând în numele ei Numele Lui, Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului trebuie să aibă şi ea în lumea aceasta soarta pe care a avut-o Domnul ei… „Da-că pe Mine M-au iubit, şi pe voi vă vor iubi – a zis Domnul Iisus. Dar dacă vă urăşte lumea, nu vă miraţi, pentru că pe Mine M-a urât întâi” (In 15, 18).
3. Istoria în mare a Bisericii vii, ca şi istoria mică a fiecărei părţi vii a Bisericii lui Hristos sunt ca un drum numai cu tunele. Când mai lungi, când mai scurte, când mai luminoase, când mai întunecate. Abia ieşi din unul şi îndată intri în altul.
4. Uneori pare că tunelul nu se va mai sfârşi… Că se va prăbuşi peste noi ca peste poporul Domnului în robia sa din Vechiul Testament.
În momentul când robia părea că s-a sfârşit, au ajuns în faţa Mării Roşii – dar s-au pomenit în spate cu ameninţarea lui Faraon… Ce prăbuşire fără nici o salvare îi ameninţa!
5. Şi totuşi ce strălucită ieşire dintr-o dată s-a produs cu ei chiar atunci din acest tunel înfricoşat!… Ce puternic S-a dovedit atunci Dumnezeul lor, – dar şi ce slabi se dovediseră ei!
În clipa unei aşa mari şi neaşteptate izbăviri, bietul suflet omenesc trece printr-un vârtej de simţăminte care îl ridică dintr-odată ori nespus de sus, ori îl trânteşte nespus de jos.
6. Ce slabi suntem noi totdeauna – şi ce pradă parcă suntem daţi uneori în mâinile asupritorilor nedrepţi!
Ce exaltare ne cuprinde când ajungem la un cât de scurt loc larg, – dar şi ce descurajare, când vine din nou strâmtorarea!
7. Ştiindu-ne condamnaţi la ura lumii din pricina iubirii Hristosului nostru, noi ne resemnăm să suferim acuma orice nedreptate şi orice discriminare, pentru că în iubirea lui Hristos noi aflăm o deplină despăgubire pentru toate acestea. Şi în nădejdea credinţei noastre suportăm toată apăsarea necredinţei lor.
8. Totuşi această nedreptate care se face împotriva noastră ne îndurerează uneori prea adânc şi nu putem să nu suspinăm îndureraţi: Până când, Doamne? (Ps 13, 1-4).
Însă îndată ce tunelul se sfârşeşte, pe lângă bucuria pe care ne-o aduce izbăvirea, ne ruşinăm şi de puţina noastră răbdare şi de deznădejdea din clipa cea grea.
De ce n-am avut mai multă credinţă?… De ce n-am fost convinşi că Dumnezeu nu ne poate lăsa să fim nimiciţi acolo?
9. Ce nedrept şi ce sălbatic a fost totdeauna asu-pritorul poporului sfânt! Acest asupritor este totdeauna un tiran crud, fie că este un individ, fie că este o gloată, o hoardă, o haită, un popor, un sistem, o doctrină, – ori-cum s-ar numi.
10. Lumea a urât şi îi va urî totdeauna pe copiii lui Dumnezeu în măsura în care Îl va urî pe Tatăl lor şi pe Domnul lor, Hristos.
În vremile când în fruntea gloatelor este un om în-ţelept şi mai moral, ura lumii scade. Îndată însă ce vine pe tron o fiară, o făptură fără înţelepciune şi fără morală, ura înnăscută capătă iarăşi putere şi sălbăticia aţâţată se năpusteşte din nou.
va urma
Traian Dorz, din volumul „Şi acum să facem!”