Nu numai pe pământ avem fraţi. Avem atâţia fraţi care au trecut biruitori în ceruri şi „rugăciunile lor – spune în Apocalipsa – se înalţă ca tămâia spre tronul lui Dumnezeu”. De ce se roagă ei? Se roagă să ajungem şi noi biruitori, se roagă ca şi noi să fim credincioşi, se roagă să păstrăm şi noi credinţa cum am primit-o, aşa cum au păstrat-o şi ei; se roagă să avem şi noi unitate între noi, smerenie, curăţie de inimă, dragoste adâncă şi unitate frăţească aşa cum au avut ei, care au adus Lucrarea Domnului până la noi. Şi noi să o putem duce la fel mai departe, până la sfârşit. Pentru ca şi noi, la rândul nostru, să ajungem acolo unde sunt ei.
Ce frumos spune despre ei… pe marea de cristal cu harfele lui Dumnezeu în mâini, laudă şi cântă… oştiri nenumărate, spunând: „Slavă, slavă, slavă veşnică Ţie, Dumnezeul nostru, Care ne-ai răscumpărat şi ne-ai sfinţit prin Sângele Tău”…
Să ne arătăm vrednici de ei şi, în nopţi ca acestea, să ne gândim nu numai la fraţii noştri de pe pământ, din această familie duhovnicească, mare şi fericită, şi frumoasă, ci şi la fraţii noştri din ceruri, care se roagă pentru noi şi aşteaptă să ajungem şi noi biruitori acolo.
Gândiţi-vă: dacă noi vom fi credincioşi până la sfârşit, ce frumos va fi când, fie că va veni Domnul şi ne va lua pe toţi deodată, cum este scris, fie că ne va chema El pe fiecare în parte… Gândiţi-vă, când porţile cereşti vor fi deschise, noi vom vedea pe marea de cristal pe iubiţii noştri care au trecut înaintea noastră în veşnicie: Părintele Iosif, fratele Marini, toţi ceilalţi, fratele Savu, fratele Teodore, fratele Costane, fratele Faimuţă… Toţi cei care L-au iubit pe Domnul şi au murit credincioşi. Mamele noastre, părinţii noştri, soţii noştri, copiii noştri credincioşi… Cu câtă bucurie ne vor ieşi înainte când şi noi vom ajunge biruitori acolo! Ne vom îmbrăţişa şi pe urmă vom fi totdeauna împreună cu Domnul şi cu ei.
Aşa cum fraţii noştri se roagă pretutindeni pentru noi, şi noi ne rugăm pentru ei. Aşa şi cei de sus se roagă pentru noi. Noi ne gândim adeseori la ei, pentru că Biserica este comunitatea tuturor celor credincioşi de pe pământ şi din cer. Domnul Iisus este Capul nostru. Noi suntem Biserica lucrătoare încă, dar ei sunt Biserica biruitoare, cei care au ajuns în cer.
Noi suntem Oastea Domnului care luptă încă. Ei sunt Oastea Domnului care a biruit şi sunt acolo sus, la Domnul. Domnul însă este Capul nostru, al tuturor, Conducătorul nostru al tuturor. Pentru că pentru El nu există distanţă între cer şi pământ; şi nu va fi nici pentru noi atunci. Căci, sufleteşte, şi noi acum trăim tot în această sfântă comuniune şi părtăşie. Oare când stăm noi şi când ne gândim la iubiţii noştri care au trecut în veşnicie… nu ne simţim noi atât de aproape de ei? Între noi şi ei este un hotar, dar între ei şi noi nu este nici un hotar. Ei au putere să treacă peste hotarul care ne desparte pe noi de ei şi ei sunt în jurul nostru de fiecare dată. Când noi suntem aici acuma împreună, să ştiţi că nu numai Domnul este aici, nu numai îngerii Lui sunt aici, ci sunt împreună cu El şi duhurile înaintaşilor noştri, care sunt făcuţi desăvârşiţi în cer. Ei vin adeseori cu Domnul în jurul nostru şi se roagă pentru noi, se bucură de noi. Se întristează pentru cei care cad, pentru cei care se leapădă sau pentru cei care părăsesc Lucrarea. Dar se bucură pentru cei care au rămas credincioşi, statornici, hotărâţi, cu Domnul până la sfârşit.
Dacă noi ne gândim de ce număr mare de martori suntem înconjuraţi, atunci noi căpătăm putere mai multă să ducem lupta noastră frumoasă şi statornică până la sfârşit.
Gândiţi-vă cum Se uită Domnul şi cum se uită îngerii Domnului la acei care au fost chemaţi odată şi s-au predat Domnului în această Lucrare, dar acum nu mai sunt. Aceştia, ca să nu aibă de întâmpinat vreun necaz, vreo primejdie sau vreo ispită, sau vreo încercare din pricina Domnului, fie că au trecut în altă parte – unde nu-i chemase Dumnezeu, unde nu-i pusese Dumnezeu, unde nu vrusese Dumnezeu să fie – fie că ei singuri au părăsit Lucrarea şi s-au dus iarăşi la păcat, iarăşi în lume. Fie într-un fel, fie în altul, Domnul Se întristează când priveşte la sufletele acestea. Cei care le-au iubit, s-au rugat şi s-au luptat ca să le aducă la Dumnezeu, cât de întristaţi trebuie să fie când văd că, în loc să rămână statornici şi hotărâţi şi să nu se teamă de nimic, ci să rămână cu Domnul până la moarte în starea în care erau când au fost chemaţi, ei au părăsit Lucrarea şi s-au abătut ori la dreapta, ori la stânga, unde n-a fost voia lui Dumnezeu şi unde nu este locul lor.
Noi să ne gândim bine la aceste lucruri în această seară. Şi să ne arătăm vrednici de încrederea pe care ne-a arătat-o nouă Domnul când ne-a rânduit să ne naştem şi noi, când ne-a rânduit să ne aflăm şi noi în Lucrarea aceasta chemarea mântuirii şi când numele nostru a fost scris în cartea minunată a Oastei Domnului. Nici o lucrare de pe pământ nu are un nume aşa de frumos. Toate celelalte lucrări au nume altfel. Pot să aibă un nume frumos. Dar Lucrarea Oastei Domnului are în numele ei Numele Lui. Numele Lui drag şi scump. Din pricina Numelui Lui, Dumnezeu o apără. Nu vedeţi cum Dumnezeu sprijină această Lucrare? Din toate părţile este urâtă, duşmănită, prigonită, batjocotiră, şi totuşi nici o altă lucrare nu are lacrimi atât de frumoase, cântări aşa de frumoase, bucurii aşa de adânci, căldură aşa de scumpă, cale aşa de dulce şi de frumoasă.
Bucuraţi-vă şi mulţumiţi-I lui Dumnezeu că ne-a chemat la mântuire pe această cale, că ne-a chemat la mântuire şi ne-a scris numele în această carte. Că avem înaintaşi aşa de frumoşi şi suflete de jertfă aşa de minunate. Că am avut mame aşa de credincioase, taţi aşa de credincioşi, fraţi aşa de statornici şi hotărâţi pentru Domnul. Şi am avut o mărturisire, un cuvânt aşa de limpede şi de frumos, că nici o povară nu s-a pus pe umerii noştri, ci numai povara iubirii, a dragostei, a cântării, a îmbrăţişărilor frumoase.
Să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a născut într-o aşa familie binecuvântată. Când vedem în ce credinţe greşite îşi caută alţii mântuirea, pe ce căi întortocheate şi rătăcite îşi caută alţii salvarea sufletelor lor… cum să-I mulţumim noi mai frumos că nouă Dumnezeu ne-a dat o cale aşa de limpede pe calea părinţilor noştri, în credinţa noastră bună şi străbună, dar ne-a dat şi o lumină aşa de mare şi de puternică şi nişte binecuvântări aşa de mari cum alţii n-au gustat, nu simt, nu ştiu, nu cunosc. Să ne arătăm vrednici de El şi să ne amintim totdeauna cu bucurie şi cu recunoştinţă de acest dar al lui Dumnezeu.
din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Anul Nou de la Ogeşti – 1982
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 2
