„Precum se poartă încolo şi încoace o corabie lipsită de cârmă, la fel şi sufletul lipsit de harul lui Dumnezeu, se află neîncetat sub conducerea păcatului, care îl atrage nu acolo unde el doreşte, ci unde este îndreptat de drac.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
„Primejdia vine de la fraţii cei mincinoşi, care sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Propovăduiesc şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi al stăpânitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească, otrăveşte pe cei care o mănâncă.”
Sfântul Ioan Iacob Românul de la Hozeva
În cartea Apocalipsei, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îi mustră pe creştinii slabi în credinţă din Laodiceea (pe teritoriul Turciei de astăzi), pe căldiceii gata oricând să facă pe placul vrăjmaşilor lui Dumnezeu: „Şi îngerul Bisericii celei din Laodiceea scrie: „Ştiu faptele tale, că nici rece eşti nici fierbinte. O, de ai fi rece, sau fierbinte! Iar fiindcă eşti cald, şi nici fierbinte, nici rece, te voi vărsa din gura Mea” (Apoc. 3, 16).
Oare de ce acei fii ai Bisericii nou-născute erau atât de puţin credincioşi?
Fiindcă erau comozi, lipsiţi de profunzime şi trăire duhovnicească, aşa cum suntem
şi noi astăzi. Acele cuvinte cred că se adresează în aceeaşi măsură şi nouă, celor ce trăim o nouă „epocă laodiceană” a istoriei Bisericii, o epocă a umanismului în care „omul este centrul şi măsura tuturor lucrurilor” şi în care el se consideră autoritatea finală în orice subiect şi problemă. Această filozofie este atât de răspândită, atât de pătrunzătoare, încât a infiltrat orice aspect al societăţii
umane. În viaţa socială, „zeul suprem” este toleranţa de sine, hrănită de bani şi lucrurile materiale.
Ne place să ne considerăm credincioşi, dar nu punem umărul la greu. Nu ne place osteneala trupească sau sufletească, ci „religiozitatea respectabilă”, credinţa sentimentală, superficială, eventual acompaniată de „decoruri” care sfidează orice canon al Bisericii: tablouri religioase renascentiste cu pretenţii de „icoane”, cântări de inspiraţie sectară, discursuri seci. Ne plac slujbele transmise la televizor sau pe internet şi nu ne mai ducem la biserică, pentru că ne este „prea greu”. Aranjăm treburile prin casă, vorbim la telefon, iar slujba se revarsă peste noi prin boxele calculatorului. Suntem împăcaţi cu noi înşine. „Am reuşit să-L mulţumim pe Dumnezeu, am mai făcut şi un pic de activitate casnică”.
În mintea noastră, toate-s bune. Dar adevărul este că Ortodoxia noastră trăită se apropie de zero. Râvna este un cuvânt uitat, prăfuit, „inventat” de Sfinţi pentru ei înşişi. Noi suntem creştinii plini de duh laodiceean, „oamenii Noii Ere”, nu avem nevoie de „lecţii” de la Sfinţii Părinţi. Mâine-poimâine, vom ajunge să declarăm că nu avem nevoie nici de Dumnezeu. Fie ca aceasta să nu se întâmple!
Cum se manifestă duhul bisericesc laodiceean?
Cum îi place creştinului căldicel să vorbească despre Dumnezeu şi despre legea Sa? Ei au discursuri prin care se auto-justifică, încercând să dea propria lor interpretare unor citate scripturistice, mai ales din Noul Testament. Iată unele dintre ele: „dă-i cezarului ce-i a cezarului”; „toată puterea este de la Dumnezeu”; „pentru cei curaţi, totul e curat”… adică să ne sugereze că nu e aşa mare lucrusă faci un compromis în materie de credinţă şi, chiar de ajung să se înfrupte din aluatul viclean, „mintea le rămâne la Dumnezeu”. Mare înşelare!
Nu demult, discutam cu cineva care îmi aducea un „argument” laodiceean: „Părinte, dar spus este în Evanghelie, că „Dumnezeu a iubit lumea” (Ioan 3, 16), iar voi faceţi apel către credincioşi să se lepede de lume, să se îngrădească de ea, să dispreţuiască viaţa obişnuită de zi cu zi – să nu accepte codurile de identificare, să renunţe la televizor şi la distracţiile societăţii”. Despre acest lucru, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune aşa: „Prin cuvântul lume este numită toată omenirea. Despre această lume vorbeşte şi Sfânta Scriptură aici: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Prin cuvântul lume sunt numiţi acei oameni care duc un mod de viaţă păcătos, potrivnic voii lui Dumnezeu, care trăiesc pentru trup şi nu pentru suflet, adică pentru veşnicie. Despre această lume grăieşte Scriptura în următoarele: „De aţi fi din lume, lumea ar iubi pre al său; iar căci din lume nu sunteţi, ci Eu v-am ales pre voi din lume; pentru aceasta urăşte pre voi lumea” (Ioan 15, 19).
Nu iubiţi lumea
„Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; de iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul. Pentru că tot ce este în lume, adică, pofta trupului, şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este” (I Ioan 2, 15-16). „Au nu ştiţi că dragostea lumii acesteia vrăjmăşie este la Dumnezeu? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face” (Iac. 4, 4).
Aşadar, lumea este vieţuirea trupească şi cugetarea trupească. Slujirea lumii este incompatibilă cu slujirea lui Dumnezeu, nu poate exista aşa ceva, cu toate că privirii bolnăvicioase a robilor acestei lumi i se pare că există. Nu, nu există! Iar ceea ce pare a fi nu este altceva decât făţărnicie, prefăcătorie, auto-înşelare şi înşelarea altora. Cel ce este prieten cu lumea, neapărat, poate fără a observa,
devine un crunt vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al propriei mântuiri.
„Nu eşti nici rece, nici fierbinte…”
Comparând trăsăturile bisericii Laodiceene din Apocalipsă cu actuala viaţă bisericească, vedem practic următoarele trăsături ale actualilor credincioşi laodiceeni:
– Căldicia, lipsa râvnei duhovniceşti: „Ştiu faptele tale, că nici rece eşti nici fierbinte. O, de ai fi rece, sau fierbinte! Iar fiindcă eşti cald, şinici fierbinte, nici rece, te voi vărsa din gura Mea” (Apoc. 3, 16).
– Autosatisfacţia, mulţumirea de sine şi căderea în lumesc: „Că zici: Că bogat sunt, şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am lipsă” (Apoc. 3, 17).
– Căderea duhovnicească şi lipsa Darului: „Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos, şi mişel, şi sărac, şi orb, şi gol. Sfătuiescu-te să cumperi de la mine aur lămurit din foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci, şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale; şi cu colirion unge ochii tăi, ca să vezi” (Apoc. 3, 17-18). Goliciunea este simbolul pierderii Darului. După căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, haina dumnezeieştii lumini care îi înconjura a dispărut şi ei şi-au văzut goliciunea. Toate zeităţile păgâne din Haldeia, Egipt, Grecia şi Roma erau reprezentate prin goliciune. Îngerii sunt reprezentaţi întotdeauna în haine luminoase.
– Orbirea duhovnicească: „eşti orb… cu colirion unge ochii tăi, ca să vezi” (Apoc. 3, 17-18)
Trăim în plină eră laodiceeană
Judecând după indiferenţa creştinilor ortodocşi care trebuie să fie învăpăiaţi de credinţă vie şi dorinţa de a-i lumina pe alţii, după fariseismul larg răspândit şi îndeplinirea doar a ritualurilor exterioare ale Ortodoxiei, dar şi după indiferenţa care atât de uşor se strecoară în inimile tuturor celor care nu îndură prigoane făţişe, putem spune că această perioadă într-adevăr a început. Oare de ce starea aceasta de căldicie îi este atât de urâtă lui Dumnezeu? Pentru că cel căldicel balansează între între adevăr şi minciună, între bine şi rău. El parcă nu ar dori intenţionat să-L mânie pe Dumnezeu şi în baza acestei abţineri se consideră pe sine evlavios, însă odată cu venirea unei ispite mari, el se leapădă de adevărurile credinţei, capitulând în faţa vrăjmaşilor lui Hristos şi ai Bisericii.
Căldicelul se teme să fie un răufăcător evident, însă niciodată nu se va hotărî la vreo nevoinţă jertfelnică mai mare sau mai mică. El se teme de prigoane pentru adevăr, nu este gata să îndure lipsurile, greutăţile şi batjocura. Mai simplu vorbind, nu-şi doreşte „dureri de cap”. După cum arată şi Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, „trăsătura de bază a păcătosului nu este întotdeauna păcătoşenia, viciul, ci lipsa râvnei însufleţite şi jertfelnice pentru a bineplăcea lui Dumnezeu”.
Cu părere de rău trebuie să spunem, dar această stare ne este caracteristică şi nouă, creştinilor de azi, fiindcă şi printre noi sunt nu puţini creştini nici reci, nici fierbinţi, ci doar căldicei. Creştinii laodiceeni se aseamănă unor oameni care vă conving de prietenia şi fidelitatea lor, dar când vine ceasul să arate prin fapte această prietenie şi credinţă prin fapte pline de jertfire de sine, ei dau bir cu fugiţii.
Căldicelul este fariseul, care-şi acopere urâţenia sufletului cu masca evlaviei, însă această evlavie exterioară şi buna-cuviinţă făţarnică nu pot să-i îndrepte neorânduiala lăuntrică şi să-i acopere goliciunea ruşinoasă. El este orb la minte, se află într-o stare de jalnică auto-înşelare, de lipsă de griji, într-un
somn duhovnicesc mortificator, şi de aceea nici nu-şi simte starea periculoasă în care se găseşte. Lipsa grijii şi neglijenţa (în cele duhovniceşti) devin cauzele neştiinţei şi îngâmfării lui.
Căldicelul este foarte sărac în dragostea sinceră care îi deosebeşte pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos. Credinţa sa este din plastic. Dumnezeu pentru el nu mai este Dumnezeul cel Viu, pe Care îl simte cu întreaga sa fiinţă, ci doar o idee raţional abstractă, asemeni luminii reci şi îndepărtate a unei stele. De aceea, laodiceenii, zicând că-L iubesc pe Hristos, găsesc posibilitatea să îmbine această „dragoste” cu dragostea părtinitoare pentru această lume şi pentru ce este în lume (Ioan 2, 15).
Se ştie că, pe când a fost scrisă Apocalipsa, oraşul Laodiceea era un oraş bogat, vestit prin neguţătoria sa şi îndeletnicirile sale. Vieţuirea în acest oraş era plină de ispite şi atracţii, iar lupta creştinilor laodiceeni era mai mare decât râvna lor duhovnicească. Ei sperau să primească cu Darul lui Hristos veşnica fericire, însă nu se gândeau că pentru aceasta trebuie să se lepede de ispitele lumeşti, calea mântuirii fiind calea îngustă a lepădării de sine. Aceasta era starea duhovnicească a vechilor creştini laodiceeni.
Ei nu pot cuprinde învăţătura cuvântului lui Dumnezeu despre lepădarea de lumea aceasta: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24); „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iac. 4, 4)„Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3 , 19) etc.
Cei care se numesc pe sine creştini, dar nu urmează învăţăturii Evanghelice în care se arată în ce constă adevărata slujire lui Hristos, care îndrăznesc să îmbine slujirea lui Hristos cu slujirea lumii, râvnesc doar aparent pentru evlavie, totodată dedându-se slujirii omeneşti. Ei se tem să-şi ridice glasul împotriva fărădelegii, împotriva lepădării de Dumnezeu şi împotriva luptei cu Dumnezeu. Aceştia merită reproşul adresat creştinului laodiceean: „tu nu eşti nici rece, nici fierbinte, ci doar căldicel” (o traducere mai exactă ar fi – „călduţ”, „abia cald”).
„O, de ai fi rece, sau fierbinte!”, zice mai departe Mântuitorul. Adică alegerea să fie concretă: sau eşti creştin adevărat, sau mai bine ar fi să nu fi ştiut deloc despre creştinism şi Ortodoxie, după cum spune Sfântul Apostol Petru: „mai bine era lor a nu cunoaşte calea dreptăţii, decât după ce o au cunoscut a se întoarce înapoi de la sfânta poruncă ce li s-a dat lor” (II Petru 2, 21).
Necunoaşterea lui Hristos – deşi este un foarte mare rău – este totuşi un rău mai mic în comparaţie cu trădarea lui Hristos şi cu lepădarea de El (este evident că această lepădare se poate săvârşi nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte). De aceea s-a şi zis: „Iar sluga ceea ce a ştiut voia Domnului său şi nu a gătit, nici a făcut după voia Lui, se va bate mult. Iar cela ce nu a ştiut şi a făcut cele vrednice de bătăi, se va bate puţin. Şi tot căruia s-a dat mult, mult se va cere de la el; şi căruia i s-a încredinţat mult, mai mult vor cere de la el” (Luca 12; 47-48). Şi deseori căldiceii, care au doar masca evlaviei, sunt mai departe de mântuire decât cei mai mari păcătoşi, ceea ce şi vedem din pildele Evangheliei: pe de-o parte desfrânata, vameşul şi tâlharul care s-au pocăit, iar pe cealaltă parte cărturarii făţarnici şi fariseii.
În vremurile noastre, când există îndoieli atât de puternice chiar şi în legătură cu existenţa adevărului, când fiecare „adevăr” este socotit drept adevăr absolut, considerându-se potrivit ca fiecare persoană să aibă „propriul ei adevăr”, lupta pentru adevărul dumnezeiesc capătă un înţeles deosebit de însemnat. Iar cine nu sprijină această luptă, cine vede în ea doar o manifestare a „fariseismului” şi propune aplecarea înaintea minciunii prin lepădarea adevărului, ar trebui să fie recunoscut în mod firesc drept trădător (lepădător) al adevărului dumnezeiesc, oricine ar fi, oricum şi-ar spune sau s-ar socoti pe sine.
sursa: Revista Tradtia Ortodoxa 33/2011
1 Comment