Dar mai trebuie să numesc încă o altă peşteră de tâlhari erezia pelagiană. Vedeţi învăţătura lor, păziţi-vă de ea. Scriptura a zis: „Blestemat fie omul care îşi pune nădejdea lui în om” (Ier 17, 5); şi într-o altă parte: „Cel ce se laudă, în Domnul să se laude” (I Cor 1, 31). Şi iată că aceşti noi eretici pretind că se poate baza omul numai pe sine însuşi, fără a avea teamă de acest blestem, şi să se laude cu sine însuşi. Pentru ce dar să-i cinstim cu o lungă combatere? N-a făcut diavolul, tatăl lor, această promisiune celui dintâi om: „Nu, nu veţi muri, ci veţi fi ca dumnezeii”? Iar primul om a lepădat interdicţia dumnezeiască, a crezut cuvântului şarpelui şi a pierdut toate darurile pe care le-a primit. Deoarece a căzut întâiul om din neatenţie, să ia seama urmaşii lui şi să cugete. Dumnezeu urăşte pe cei ce se mândresc cu propriile lor puteri. Dacă vreţi să ştiţi ce poate liberul arbitru atunci când nu este ajutat de har, uitaţi-vă la primul om. Îşi ajunge sieşi pentru rău; pentru bine însă, are neapărată nevoie de ajutorul harului. Cel dintâi om a primit liberul arbitru în toată dreptatea lui primară şi, după cuvântul Scripturii „Dumnezeu a pus înaintea Lui focul şi apa: întindeţi mâna ta spre ceea ce vei vrea” (Înţ. Isus Sirah 15, 16), Adam a ales focul şi a lăsat apa. Admiraţi aici dreptatea divină. Omul a primit ceea ce a ales liber: a voit răul, răul a devenit partea lui. Dar iată că dreptăţii dumnezeieşti vine să i se alăture nesfârşita Lui milostivire. Văzând că, pentru a se fi folosit rău de liberul său arbitru, omul împreună cu tot neamul lui a fost osândit, Cuvântul, fără a fi nici obligat, nici rugat, S-a pogorât din ceruri şi, prin umilinţa Lui, a tămăduit pe om de rănile de moarte pe care i le-a făcut mândria; pe cei ce rătăceau, El i-a adus pe calea cea bună, iar pe exilaţi i-a dus în Patrie. Să nu se laude deci firea omenească în ea însăşi, ci numai în Acela care a făcut-o.
Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
