Vorbirea fratelui Leon Andronic
de la o adunare de la Slobozia – decembrie 1968
Dragii mei, acum simţim că trăim. Simţim că respirăm. Simţim că parcă nu mai suntem pe pământ, când suntem în această stare de har, în această stare binecuvântată. Iată cum oasele noastre moarte au început să cutreiere ţara în lung şi-n lat. Să se-nfrăţească din nou Ardealul cu Moldova, Muntenia cu Oltenia, Bucovina şi Maramureşul şi toate…
Dragii mei, scumpii mei fraţi, din 29 noiembrie până în 1 decembrie, am avut o bucurie atât de mare la Dej! Parcă îl văd pe fratele Gheorghe: de cu seară şi până a doua zi la ora opt, întruna curgeau şiroaiele pe el… Şi cântare, şi vorbire, şi mărturisiri… Nu mai era somn, nu mai era… Toată noaptea aceea a fost o adevărată fericire, o bucurie care rar se poate gusta în lumea aceasta şi [rar] se poate şti ce preţ [mare] a avut acea noapte care a zguduit sufletele. Care a făcut să se predea Domnului şi câteva suflete care au primit Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, a doua zi, când ne-a văzut preotul în biserică, s-a crucit:
– Ce-i, frate Gheorghe, cu atâta lume?
– Am venit, părinte, să facem parastasul fratelui Vasile, fratele nostru care ne-a vestit Cuvântul. Acum doisprezece ani a plecat la Domnul şi am venit să-i facem parastas. Să ne bucurăm la mormântul lui. Haideţi să sfinţiţi crucea acolo, haideţi să ne binecuvântaţi adunarea!
Ce frumos! Ce minunat… N-am încăput într-un autobuz. N-am încăput. Aşa am stat, ticsiţi, când am mers de la biserică până la mormântul fratelui. Eram cu adevărat beţi de bucurie şi parcă nu mai călcam pe pământul acesta.
Iată, fraţii mei, ce face Duhul lui Dumnezeu, iată ce face Focul cel viu care a lucrat şi lucrează în viaţa noastră. Şi aceasta, fraţilor, pentru cei care au înţeles şi s-au lăsat aprinşi de acest Foc al Duhului Sfânt.
Dar ceilalţi, care nu vor să se aprindă de acest Foc ceresc, se aprind şi ei de un foc. Ard şi ei de un foc. Dar focul acela e focul iadului. E focul zavistiei, al beţiei, al curviei, al minciunii, al dezmăţului, al modei, al tuturor ticăloşiilor în care trăieşte omenirea aceasta nestingherită.
De aceea te întreb, iubite frate: de care foc te-ai aprins tu şi vrei să arzi? De Focul Duhului Sfânt, Focul ceresc, sau de focul iadului, care te duce în fundul iadului, cu toate păcatele? Răspunde în conştiinţa ta, în cugetul tău, înaintea Domnului. Şi dă un răspuns sincer, şi vezi de care foc eşti aprins. Dacă te-ai lăsat aprins de Focul Duhului lui Dumnezeu, ascultă Cuvântul Lui şi lasă-l să lucreze mântuire în viaţa ta.
Dar dacă focul păcatului mai stăruie în tine, dacă încă trupul tău tresaltă la bucuriile acestea pământeşti, trecătoare şi păcătoase, dacă firea ta se bâţâie încă şi doreşte lucrurile acestea fireşti, pământeşti, păcătoase, atunci, frate, fac şi eu ca Iosua: alege astăzi cui vrei să-i slujeşti: ori Domnului Dumnezeului Celui Veşnic, ori idolilor şi tuturor poftelor. Alege cui vrei să-i slujeşti de astăzi înainte.
Iar el mărturiseşte împreună cu mine acum şi cu frăţiile voastre care sunteţi de aceeaşi părere cu mine: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Aşa spune cuvântul lui Iosua, aşa îl spunem noi şi aşa să ne ajute Dumnezeu, fraţilor. Noi şi casa noastră, soţiile noastre, soţii noştri, copiii noştri, fraţii noştri, părinţii noştri, prietenii noştri, vecinii noştri să-I slujim Domnului. Şi, în măsura în care tu vei fi plin de acest Foc ceresc, în măsura în care vei arde şi tu aprins de acest foc, în măsura aceea vei sluji Domnului tu şi casa ta.
Dragii mei, ca să nu prelungesc vorbirea prea mult, să nu vă obosesc prea mult, vă adresez o întrebare (…), să ne facem oleacă socoteala: câţi fraţi avem noi din Roznov şi din Slobozia aici acum? Unde-s fraţii noştri care umpleau o casă numai de-aici, din Slobozia? Apoi, dacă am mai aduce şi Roznovul, dacă am mai aduce şi Săvineştii, dacă ar mai coborî şi Tarcăul, dacă ar mai veni şi Podolenii, atunci n-ar mai ajunge nu casa asta; am umple şi Casa de Cultură. (…) Ei, unde-s fraţii noştri, dragii mei? Unde-s surorile noastre, care cântau cu atâta dor şi drag? Unde-s copiii lor? Ia gândiţi-vă bine, fraţilor. Şi vă rog – aşa cum a spus şi fratele mai înainte – coborâţi-vă niţel înăuntru şi, sincer, înaintea lui Dumnezeu, răspundeţi: unde-s fraţii noştri? Când Dumnezeu a întrebat: „Caine, unde-i fratele tău?”, ce a răspuns el: „Au eu sunt păzitorul fratelui meu?”.
Vedeţi, dragii mei, ce pasivitate, ce indolenţă, ce neruşinare, ce îndărătnicie, ce încăpăţânare, ce răutate, ce ură a arătat el prin acest răspuns? „Au eu sunt păzitorul fratelui meu?” Cu alte cuvinte, el s-a eschivat [să dea] un răspuns sincer. Cel puţin, dacă era sincer, ar fi spus: „Doamne, l-am omorât”. Era frumos, că era sincer. Dar el a spus: „Păi eu sunt păzitorul fratelui meu?”.
Fratele meu şi sora mea, te întreb şi eu acum, o dată cu Cuvântul lui Dumnezeu: unde-i fratele tău acum, cel care a fost la aceeaşi masă de dragoste [cu tine] aici adunare? La sora Crişan, la fratele Costache, la fratele Bârsan şi pe la fraţii ceilalţi, care erau pe sub deal… în diferite locuri. Unde-s fraţii noştri? Dragii mei, nu-s! S-au dus în lume. S-au dus din nou… la troaca lui satan sau cine ştie în ce ape se scaldă; în ce noroi sunt împotmoliţi.
Dragii mei, e foarte dureros [ce vedem], dacă ne aruncăm privirile în urmă şi, cu sinceritate, ne punem întrebarea: „Unde-s fraţii noştri?”. Nu-s.
Dar oare putem sta nepăsători faţă de această stare? Unde-s fraţii care ne‑au vestit odinioară Cuvântul lui Dumnezeu, atât cei din localitate, cât şi cei din ţara întreagă? Unde-s? Ne-am pus noi întrebarea? Ne-am hrănit cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu printr-înşii. Ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Am plâns, ne-am rugat, ne-am bucurat… Dar acuma unde sunt?
Fraţii mei! O poruncă este în clipa de faţă: să mergem în căutarea lor. Misiunea noastră, datoria noastră sfântă este aceasta: să începem să-i căutăm. Unii vor fi ca oaia pierdută prinsă în spini, care zbiară şi nimeni n-o aude. Voi plecaţi urechea şi ascultaţi de unde vine zbierătul, duceţi-vă repede la oiţa aceea, descăţaţi-o din spinii păcatului, luaţi-o pe umerii voştri şi aduce-ţi-o din nou în staulul dragostei.
Pe altele le veţi găsi sfâşiate de lupi. Nu mai aveţi ce le mai face. Nu mai aveţi ce le mai face! La cele care sunt sfâşiate, de-acuma lacrimile şi rugăciunea voastră ce va mai putea să facă, pentru ca Dumnezeu să aibă milă de ei. Dar altfel i-am pierdut.
Apoi mai sunt o seamă care-s ca şi cei pierduţi, duşi în lumea păcatelor. Şi-au luat partea de avere de la tata, şi-au luat arginţii, aurul, desaga cu bani şi… dă-i drumul! Hai, Gheorghe… hai, Ioane, hai, Mărioară, hai, cu toţii, bem şi mâncăm, că aici e viaţa. Aici e raiul, aici e iadul. Şi beau, şi mănâncă, şi chefuiesc, şi petrec. Şi stau uitaţi de Dumnezeu, uitaţi de toţi sfinţii acolo, în starea aceea blestemată unde porcii lui satan mănâncă roşcovele, plăcerile păcatului. Iar ei tânjesc acolo. Duceţi-vă, fraţilor, şi după aceşti fii pierduţi şi căutaţi-i cum căuta tatăl cu mâna la sprânceană şi se uita de zor când într-o parte, când într-alta: „Oare nu se întoarce fiul meu?”. Şi mereu se ruga: „Doamne, adă-l înapoi”. Şi, într-o zi, rugăciunea tatălui a fost ascultată. Fiul şi-a venit în fire, şi-a recunoscut starea în care a ajuns şi a spus: „Greşit-am la cer şi înaintea ta, tată şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Şi această hotărâre a fost mântuitoare, pentru că el a pornit la drum înapoi, spre casa părintească de unde a plecat. Şi s-a mântuit, venind el.
Apoi mai avem fraţi pierduţi ca şi drahma aceea care n-are gură să vorbească. A căzut în praf. Un singur zăngănit a făcut atunci – şi acela, foarte scurt şi stins de tot – şi restul nimic n-a mai mişcat. Dacă nu te duci tu cu lumina Evangheliei, s-o cauţi, dacă nu [este] interes şi dragoste din partea ta să-l cauţi, e veşnic pierdut. Dar datoria ta este, după cuvântul Evangheliei, să aprinzi lumina, să umbli cu mătura, să umbli mereu s-o cauţi, din colţ în colţ, ca doar, doar vei găsi-o. Iar după ce [femeia din Evanghelie] a găsit-o, ştii ce s-a întâmplat: şi-a chemat prietenele şi vecinele şi a arătat mare bucurie că a găsit banul pierdut.
Fraţii mei scumpi! Să ne oprim la acest cuvânt: unde-s fraţii noştri? Nu-s! Să-i căutăm. Să mergem după ei. Căci aceasta este misiunea momentului nostru de faţă. Aceasta este datoria noastră: să nu fim reci, nepăsători, indiferenţi ca odinioară Cain, ci să ne pese de sufletul fratelui nostru şi al surorii noastre şi să mergem în căutarea lor cu făclia credinţei aprinsă, cu lumina Evangheliei. Şi să-i întoarcem înapoi, să-i aducem din nou la staulul dragostei Lui.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să facă aşa ca, la acest examen de conştiinţă al nostru, această datorie sfântă a noastră s-o aducem la îndeplinire, dacă vrem să semănăm cu omul cel înţelept de la Matei 7, 21, unde, când se spune despre casa zidită pe stâncă, [zice]: „Cine aude cuvintele Mele şi le face este un om înţelept, care şi-a zidit casa pe stâncă. Dar cine le aude şi nu le face este un om nebun, care şi-a aşezat casa pe nisip şi pe urmă i s-a prăbuşit”.
Dragul meu, din care categorie faci parte tu acum, în această seară, că ai venit aici să te adăpi, să te hrăneşti şi să mănânci din pâinea Cuvântului lui Dumnezeu? Ce faci cu fratele tău, cu sora ta care este pierdută, [cu cei] care stau uitaţi acolo? Ce ai făcut pentru ei?
Fratele a pomenit adineaori, aşa în treacăt, [despre] bietul om [din Evanghelie]… S-o fi dus şi el cu vreun interes… O fi avut şi el vreo sumă de bani la el. O fi vândut şi el vreo vacă; o fi vândut şi el ceva din gospodăria lui şi hoţii şi bandiţii, care nu pândesc altceva decât lucrurile acestea, l-o fi urmărit după ce a ieşit din Ierusalim şi cobora şi el spre Ierihon şi, la un loc dosnic, la un loc potrivit, l-au prins, i-au dat în cap, l-au lovit, l-au golit de bani, l-au bătut bine şi l-au lăsat abia cu oleacă de suflare de viaţă în el. Şi pe urmă… valea! După ce i-au luat banii, nu i-au mai interesat. Iar el, [în faţa] pieirii, a morţii, de-acuma aştepta sfârşitul. N-avea altă putere. Era zdrobit tot. Trece întâmplător – cum spune Evanghelia – preotul pe alături (Auzi? Pe alături!), trece şi levitul pe alături… se uită la el fără nici un pic de milă şi păşeşte înainte. Şi întâmplarea face ca un altul, împotriva mersului lor, să vină şi merge şi el spre Ierusalim, în urcuş. (…) Şi acela era un samaritean milos. Şi se uită la el şi… cum a spus acum doisprezece ani (când s-a născut Milica), la Cluj, un frate din Bucureşti: că samariteanul din Evanghelie a avut un ochi plin de milă. Şi acest ochi plin de milă l-a făcut să se oprească lângă acest nenorocit al sorţii şi să se intereseze de viaţa lui. Când l-a văzut năclăit tot în sânge, când l-a văzut vânăt tot, când l‑a văzut că era zdrobit cu desăvârşire, a uitat de drumul lui, a uitat de interesele lui, a uitat unde se duce şi s-a oprit lângă el. Când l-a ascultat, a văzut că mai bate în el inima [şi şi-a zis]: „Ei, e rostul să-l salvez”. A coborât de pe măgăruşul lui, a luat sticluţa cu vin, cu untdelemn, ce-a avut el acolo, l-a frecţionat, l-a uns, l-a legat, l-a luat şi l-a mai înviorat oleacă, pe urmă l-a ridicat pe asinul lui şi l-a dus la casa hangiului. I l-a dat în grijă şi i-a spus: „Vezi, ţi l-am adus. Te rog să ai grijă de el. Uite, ai doi dinari (…). Şi, ce vei mai cheltui, la întoarcere (că eu dau pe-aici; iar vreau să-l văd, să-l văd complet sănătos), îţi voi da înapoi”.
Dragii mei, cât interes pe acest străin, pe acest om plin de milă, pe acest suflet, că nu s-a mulţumit să-l vadă şi să-l compătimească, ci s-a dat jos, i-a legat rănile, l-a urcat pe asinul lui. A mers el pe jos şi pe el l-a urcat pe asin. L-a dus în casa de odihnă, acolo la poposire, la acest spital, l-a dat în grija celui de acolo şi a zis: „Îngrijiţi de el, că eu voi veni să văd starea sănătăţii lui”. El voia să-l vadă pe picioare.
va urma
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 5
