1. Când ai ochii pironiţi spre ţintă, atunci toată fiinţa ta aleargă spre ea.
Spre ţinta ochilor tăi îţi aleargă atunci picioarele tale,
ţi se întind mâinile tale
şi ţi se îndreaptă toate simţurile şi mădularele fiinţei tale.
Pentru atingerea ţintei tale laşi totul şi dai totul,
– uiţi totul, jertfeşti totul şi faci totul.
O, dacă am face toţi aşa spre Ţinta noastră Iisus!
2. Când ţinta fiinţei tale este fericită, atunci tot ce dai tu pentru ea este fericit
– şi tot ce primeşti tu prin ea este la fel.
Dar când ţinta aceasta este o deşertăciune, – cât de nefericit eşti şi când alergi către ea – şi când îţi pare că ai atinso!
3. Pe Hristos se întemeiază toată credinţa noastră într-o mântuire a sufletului nostru şi toată nădejdea noastră în dobândirea acestei mântuiri.
Fără Hristos, toată credinţa noastră ar fi zadarnică şi toată nădejdea noastră ar fi deşartă.
4. Hristos Domnul nostru a fost începutul mântuirii noastre şi numai El este Garantul pentru sfârşitul ei bun. Nimeni dintre noi, niciodată, n-am putea avea mântuirea fără El.
Deci toată aţintirea privirilor noastre doritoare după mântuire s-o îndreptăm numai spre Domnul Iisus,
– spre Crucea Lui răscumpărătoare,
spre Golgota Lui ispăşitoare a păcatului nostru,
spre Jertfa Lui care ne dă şi ne garantează unica mântuire adevărată şi veşnică a sufletului nostru…
5. Dar Mântuitorul nostru Minunat nu este numai Căpetenia credinţei noastre, Cel care merge înainte, Care ne deschide drumul şi Cerul, – pe urma Căruia noi, păşind, să fim siguri că vom ajunge…
Ci este şi Desăvârşirea acestei credinţe.
Adică Cel care vine şi în urma ei… Cel care şi întregeşte ce n-a putut face credinţa noastră.
Cel care umple ceea ce a lăsat ea gol.
Cel care drege ceea ce a lăsat ea crăpat.
Cel care acoperă ceea ce a rămas de ea descoperit.
Cel care înfrumuseţează ceea ce nu era destul de frumos
şi Cel care desăvârşeşte ceea ce a rămas nede-săvârşit.
6. Dar Iisus Hristos, Domnul şi Desăvârşirea Credinţei noastre, vine şi El din urmă, pentru ca să facă şi mai frumos frumosul nostru.
Şi mai mult multul nostru.
Pentru a fi şi mai răsplată răsplata noastră.
Şi mai fericire fericirea noastră.
Şi mai rai raiul nostru.
7. Aşa a făcut şi aşa face Domnul nostru Iisus Hristos.
De aceea El a primit Numele Cel mai presus de orice nume şi de aceea în Numele Lui se pleacă orice genunchi al celor din ceruri, al celor de pe pământ – şi chiar şi al celor de sub pământ.
Al celor din lumină, al celor din umbră – şi al celor din întuneric.
Al celor din slavă, al celor din luptă – şi al celor din robie.
Al celor ce au ajuns, al celor din drum – şi al celor ce nici nu au pornit sau au căzut.
Al celor ce au fost, al celor ce sunt – şi al celor ce vor fi sau nici n-au să mai fie.
Căci Celui ce a câştigat biruinţa cea mai mare cu preţul cel mai mare I se va da slava cea mai mare.
8. Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace va veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da! – numai peste cel care face binele!
Nu peste cel care predică bine sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine – ci numai peste cel care face binele.
Fiindcă niciuna din celelalte nu-i de-ajuns să îmbrace pe un gol, să sature pe un flămând, să încălzească pe un îngheţat, să adăpostească pe un străin.
Ci numai fapta!
9. Toate celelalte urmăresc folosul eului. Numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui.
Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar niciuna nu poate fi socotită faptă, fără mâna care dă,
fără piciorul care aleargă,
fără umărul care poartă
sau genunchii care se roagă,
sau ochii ce plâng.
10. Dumnezeu a osândit totdeauna egoismul, adică iubirea omului de sine – şi a binecuvântat totdeauna altruismul, adică iubirea de aproapele.
Credinţa este iubirea de sine şi numai fapta este iubirea de semen.
Preotul şi levitul din pilda „Samariteanului milostiv” erau şi ei „credincioşi”, – dar iată ce a făcut numai credinţa lor… şi ce răsplată şi-a primit ea.
Pe când Samariteanul cu fapta lui, cât de frumos Îl închipuie el pe Dumnezeu!
11. Însuşi Mântuitorul ne spune că vor fi mulţi cei alungaţi de El de la uşa mântuirii în focul osândei, – şi nu dintre cei cu daruri mici, ci chiar cei cu cele mai mari daruri, cu darul proorociei, cu darul scoaterii dracilor şi cu darul facerii minunilor… (Mt 7, 21-23).
De ce oare asta?
Numai din pricină că singură credinţa, oricât de puternică ar fi ea, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns…
Nu-s de-ajuns nici minunile, nici proorociile şi nici exorcismele…
Numai împlinirea cu fapta a dragostei de semeni.
12. Fiţi cu mare grijă, fraţii şi surorile noastre, căci în vremile acestea din urmă, astfel de duhuri lăudăroase cu darurile lor vor fi din ce în ce tot mai multe,
– iar mărturisitorii cei smeriţi şi adevăraţi vor fi tot mai puţini, tot mai rari şi tot mai îngrădiţi…
Cei ce vor propovădui mântuirea oamenilor vor fi tot mai mulţi, – iar cei ce vor propovădui mântuirea lui Dumnezeu vor fi tot mai puţini.
Pentru că lumea doreşte o mântuire ieftină şi comodă, oamenii vor merge uşor după profeţii mincinoşi.
Dar pentru că prea puţini doresc să sufere ocara lui Hristos şi să ia sarcina binelui altora – cerută de Dumnezeu în schimbul mântuirii Lui – puţini o vor dori.
Şi mai puţini o vor dobândi cu adevărat.
Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
