„Pe celelalte cinci le numește nebune, cãci, deși ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeași mãsurã și milostenia. Deci sunt numite nebune, chiar dacã au sãvârâit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai importantã, așa cã, în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani.” (Sinaxar din Denia de luni seara).
Ostaș cãldicel, ca un om oarecare?! – „Am sã te vãrs din gura Mea” (Apoc 3, 16), zice Domnul.
Cuvinte cutremurãtoare, provocatoare, semnale de alarmã. „Și inima, pânã-n strãfund, ți-o rãscolește toatã”. O fecioarã, un ostaș, în pericol de a nu se mântui? O fecioarã îmbrãcatã, oarecum, în haina curãției, sã fie consideratã ca o nefecioarã? Ca o desfrânatã? Un ostaș îmbrãcat, oarecum, cu armãtura Duhului Sfânt, sã fie considerat ca un om oarecare? Ca un prizonier? Ca un dezarmat? Da, versete și avertismente pentru noi toți… Am intrat în bucuria Învierii cu o umbrã de întristare, de Denie. La Sinaxarul din Denia de luni seara, mi s-a aprins o luminițã, un semnal de avertizare, de luare-aminte. Mi se pãrea, și poate și altora, cã unele pãcate mai mici, cu care ne-am obișnuit, ne-am deprins, ar face parte de acum din ceva normal, zicem noi, cã suntem oameni și… în vremurile de azi… Și am rãmas sã ne luptãm doar cu cele mari, strigãtoare la cer, care ni se par nouã cã ar fi mai grave. Dar iatã ce mai zice Sinaxarul: „Dacã vom sãvârși o singurã virtute, cea mai mare chiar, și nu ne vom îngriji de celelalte… nu vom intra cu Hristos în odihna veșnicã.”
Dacã pãrinții noștri ne-au spus nouã cã: Oastea Domnului este aflarea, trãirea și vestirea lui Iisus cel Rãstignit, și noi ne-am bucurat parcã mai mult pânã acum, în bisericile și în adunãrile noastre, de aflarea și vestirea lui Iisus cel Rãstignit, iatã cã a sosit și vremea trãirii, a punerii în practicã a tot ce am aflat, a tot ce ni s-a vestit. Suferim dupã slujbele Bisericii, dupã Adunare, chiar dacã le avem virtual, nu ne putem împãrtãși real cu Sfintele Taine, nu ne putem îmbrãțișa, simțindu-ne inimile cum bat la fel, cãldura duhovniceascã, trãirea aievea.
„Fiecare ostaș al Domnului trebuie sã fie și el un foc ce arde și aprinde. Și fiecare adunare a Oastei Domnului trebuie sã fie un foc la care se strânge lumea și care aprinde lumea” – zice Pãrintele Iosif Trifa. Iatã ce trebuia sã facã acum un ostaș, o Adunare a Oastei Domnului. Cum sã nu tânjim noi dupã frații noștri pe care încã nu-i cunoaștem și suferã acum împreunã cu noi, pentru cã nu ne mai putem întâlni în Bisericã, în Adunare, cu Domnul… Dar credem cã Domnul a îngãduit așa, pentru cã noi am ajuns cãldicei și suntem în pericol de a ne rãci și nici nu mai putem încãlzi pe alții.
Pãrintele Iosif ne învațã: „Fratele meu! Simți cã te rãcești? Simți cã te-ai rãcit? Apleacã-te în genunchi, ridicã-ți inima spre cer și cere cu lacrimi fierbinți focul Duhului Sfânt”, iar Duhul Sfânt: „ne dã o limbã de foc, pentru ca sã vorbim cu foc, sã ne rugãm cu foc, sã plângem cu foc”.
Domnul sã ne ajute sã ne folosim în vremea de acum mai mult de ceea ce ne-a mai rãmas pentru „însuflețire, cãldurã, aprindere”, de ceea ce se adreseazã „în primul rând, inimii”, de Evanghelia care este înainte de toate, foc ceresc, de scrisul Sfinților Pãrinți, al fericiților înaintași, de înregistrãri… Și mai ales de un singur leac care este împotriva rãcelii noastre: rugãciunile și lacrimile noastre fierbinți pentru focul cel ceresc, cum bine ne mai învațã Pãrintele Iosif.
Ionel STANCIU
