Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home FIICA GRĂDINARULUI – povestioară pentru copii și nu numai

FIICA GRĂDINARULUI – povestioară pentru copii și nu numai

FIICA GRĂDINARULUI – povestioară pentru copii și nu numai

Rut, fiica grădinarului, îngrijeşte florile ei.

Rut era o fetiţă frumoasă, cu părul blond şi ochii albaştri. Pe figura ei senină se citea numai voioşie şi bunătate. Avea 12 ani, iar tatăl ei era grădinar. El lucra la un om bogat, Iosif, care avea o frumoasă grădină dincolo de zidurile Ierusalimului. Era o grădină mare şi întinsă, cu colţuri umbroase cu pomi înalţi şi falnici şi straturi cu flori erau semănate ici-colo. În capătul grădinii era un mic deal stâncos unde stăpânul grădinii săpase de curând un mormânt pentru sine.

Rut locuia cu tatăl şi mama ei în coliba stăpânului lor, lângă poarta prin care se intra în cetate. Ea cunoştea fiecare părticică a grădinii şi o mare plăcere avea când alerga şi se juca pe-acolo, mergând adeseori desculţă prin iarba moale şi mătăsoasă!

Apoi dis-de-dimineaţă, se ducea să-şi vadă stratul ei de flori; iar în serile de vară, când se răcorea, era ocupată cu udatul florilor ei, care erau cele mai îngrijite din toată grădina.

Era primăvară. Vântul adia uşor, aducând un miros plăcut de flori de prin pomii de curând înfloriţi. Păsărelele zburau vesele, ciripind în multe feluri, întrecându-se parcă unele pe altele în cântecul lor.

Aşa îşi petrecea fetiţa Rut copilăria ei fericită în nevinovăţie, alături de mama ei credincioasă, care‑L iubea nespus de mult pe Iisus. De multe ori, împreună cu mama ei, Rut a mers în Galileea, în Capernaum sau pe malul lacului Ghenizaret şi a ascultat cuvintele pline de pace ale Domnului Iisus.

Era într‑o vineri, când mama ei zise:

– Dragă Rut, în seara aceasta tu să rămâi acasă! Să nu te duci în grădină!

– De ce, mămico? întrebă ea.

Şi mama, cu inima sfâşiată de durere, încercă să-i spună, printre lacrimi, că ceva foarte trist se întâmplase în oraş în timpul acelei zile.

Iisus, Învăţătorul cel Minunat, Ajutorul celor în nevoi, Prietenul tuturor copiilor, fusese omorât de oamenii cruzi care-L urâseră. El fusese bătut în cuie pe o cruce chiar în dimineaţa aceea, pe dealul Golgota, afară din oraş, şi acolo murise.

– O, mamă! strigă Rut, eu L-am văzut acum patru, cinci zile mergând călare pe un asin, intrând în Ierusalim, iar tot poporul se înghesuia în jurul Lui, aşezându-şi hainele în calea Lui; şi toţi aveau ramuri de finic în mâini. Şi fetele, şi băieţii, chiar şi pruncii strigau: „Osana! Osana!”. El S-a uitat la mine. Avea o privire atât de blândă, cum nu pot spune. Şi acum… e mort? Ce răi au fost oamenii aceia care L-au ucis!…

Şi fetiţa începu să plângă şi, printre lacrimi, o întrebă pe mama sa:

– Unde va fi înmormântat, mamă? Ştii tu?

– Da, copilă, răspunse mama, tristă. Stăpânul grădinii a trimis vorbă tatălui tău că el şi-a oferit mormântul din capătul grădinii acesteia ucenicilor lui Iisus. Şi chiar stăpânul, împreună cu ei, duc trupul lui Iisus acolo. De aceea nu ai voie să ieşi în grădină deseară, până nu vor termina lucrul lor şi vor pleca.

Când se culcă, în seara aceea, Rut se gândi la tot ce-i spusese mama şi se hotărî ca dimineaţă să culeagă cele mai frumoase flori din colţul grădinii şi să le pună la mormântul lui Iisus, să arate astfel ce rău îi părea că a fost omorât şi cât de mult Îl iubise. „Dar, vai!… Trebuie să aştepte până poimâine”, se gândi ea, „fiindcă mâine e Sabatul şi rabinii spun că nu este îngăduit nici măcar să rupi o floare în ziua Sabatului. Dar eu voi face ce îmi va sta în putinţă cât mai curând.”

Sabatul îi păru lui Rut foarte lung. Avea impresia că timpul stă pe loc. Dar se sfârşise ziua şi, cum stătea culcată pe pat, se hotărî să se scoale devreme a doua zi, ca să culeagă florile şi să le pună la mormânt, înainte de a se trezi ceilalţi.

A doua zi era încă întuneric când îşi deschise ochii. Se uită la fereastră şi putu să zărească licărirea luminii la răsărit, care arăta ivirea zorilor. Se îmbrăcă cât putu de repede şi se duse pe furiş în grădină. Abia putu să zărească florile cele mai mari şi mai parfumate. O luă încetişor pe cărarea ce ducea la mormânt. Îi era puţin teamă; i-ar fi plăcut să mai fie cineva cu ea, să nu fie tocmai singură. Dar când se apropie de locul acela, văzu că cineva venise înaintea ei, fiindcă auzea vocile unor femei care vorbeau.

Nu era încă lumină şi abia putea zări patru, cinci femei stând lângă mormânt cu câte un vas în mână. I se părea că plâng şi le auzi întrebând şi vorbind cu cineva din mormânt, însă nu înţelegea ce spuneau. Doar când au plecat grăbite de lângă mormânt, Rut a desluşit câteva cuvinte:

– Veniţi să mergem să-i spunem lui Petru şi celorlalţi ucenici!

Femeile s-au întors şi au plecat încet pe cărarea ce ducea spre oraş. Rut rămase pe gânduri. Ce să facă? Se temea să se ducă mai aproape. Nu ştia ce ar fi putut vedea. Însă nu voia nici să se întoarcă fără să facă ceea ce plănuise. În această nedumerire, se ascunse după nişte tufişuri, de unde nu putea fi văzută.

Nu trecu mult, când auzi paşii a doi oameni care fugeau repede spre acel loc. Veneau în grabă pe cărare, iar cel care ajunse mai repede se aplecă şi se uită în mormânt, apoi se întoarse şi-l aşteptă pe celălalt. Când sosi şi al doilea, intrară împreună în mormânt. Stătură acolo câteva minute. Rut îi auzea vorbind, dar nu înţelegea ce spun.

Cei doi ieşiră apoi şi plecară spre oraş, vorbind între ei cu nedumerire şi gravitate. Tocmai când Rut se hotărî să se ducă la mormânt şi să pună florile acolo, văzu pe cineva pe cărare. Era o femeie răpusă de durere. Rut nu mai văzuse niciodată în viaţa ei pe cineva aşa de trist. Când femeia ajunse la mormânt se aruncă în genunchi, cu faţa până la pământ. Plângea de parcă inima i s-ar fi rupt şi tot trupul i se scutura de plânsul amar. Rut se apropie încet de ea ca s-o mângâie, dar iată că văzu o altă persoană acolo. Nu observă când şi nici de unde venise. Da, într-adevăr, era cineva care stătea în spatele femeii. Aceasta auzise probabil paşi apropiindu-se, pentru că se întoarse puţin, şi necunoscutul îi vorbi. Rut auzi clar cuvintele Sale şi i se păru că este cea mai dulce voce pe care o auzise vreodată:

– Femeie, de ce plângi? întrebă El.

Ochii femeii erau plini de lacrimi, încât nu putu să-L vadă. Îşi ridică mâinile şi, împreunându-le, strigă:

– O, spune-mi, domnule, unde aţi pus trupul Domnului meu? Spune-mi, şi eu mă voi duce să-L iau!

Stând cu spatele spre Rut, ea nu putea să-I vadă faţa Celui ce vorbea; totuşi era aproape sigură Cine era! Când femeia imploră printre lacrimi, El îi spuse pe nume:

– Maria!

Cât timp trăi, Rut nu mai putu uita glasul de mirare, de iubire şi de bucurie cu care vorbi femeia când îi răspunse:

Învăţătorul meu!

Rut nu îndrăzni să mai rămână. Fugi înapoi la coliba ei, nerăbdătoare, căută pe mama şi-i spuse că Iisus Hristos trăieşte, fiindcă L-a văzut şi L-a auzit vorbind, că mormântul Lui e gol şi că Hristos a înviat!

Bucuria copiilor Să mergem după Iisus
Text şi ilustraţii de Tincuţa Puşcaşu
Sibiu, 2014

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!