Pocăinţa atunci este adevărată, când scoate rădăcina păcatului, nu când taie numai lăstarii din afară.
Fără naşterea din nou nu există izbăvire de sub puterea păcatului. Firea cea veche este rădăcina păcatului – şi câtă vreme n-am scos-o prin puterea Cuvântului şi a Duhului Sfânt din toată inima noastră, ea va da mereu lăstari plini de amărăciune (Evr 12, 15).
Dar şi după naşterea din nou mai pot da lăstari ai firii vechi, precum pe sub un altoi pot să iasă muguri şi lăstari din tulpina veche, împiedicând creşterea mlădiţei noi şi până la urmă uscând-o.
Veghetorul trebuie să fie mereu atent, ca să cureţe totul la timp.
Orice curăţire trebuie să se facă necruţător. Tot ce rămâne necurăţat creşte din nou. Firea veche este ca şarpele care nu cedează decât când îi este zdrobit capul. Până atunci luptă, se zbate, se ascunde şi nu se lasă.
Oricine îl cruţă ori îl crede ajunge muşcat de el.
Ce grea este totuşi pocăinţa! Numai cine a primit puterea naşterii din nou şi se păstrează mereu prin rugăciune şi prin cuvânt în vegherea ei, acela o poate iubi şi purta.
Dar pentru un astfel de suflet, nimic nu este mai uşurător şi mai fericit ca lacrimile ei.
Traian Dorz, din ”Acum să facem”, pag. 60-61
