Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Fiul se întoarce acasă

Fiul se întoarce acasă

Fiul se întoarce acasă

fiulÎntoarcerea noastră la Dumnezeu

După trezirea din pierzare, fiul cel pierdut a luat hotărârea de a se întoarce acasă. Putea însă foarte bine să moară în ticăloşie şi cu această hotărâre. El n-a rămas însă numai cu hotărârea, ci a şi ţinut hotărârea: s-a scu­lat şi a plecat spre casă.

Căinţa şi hotărârea noastră contra păcatelor trebuie să fie însoţite şi de întoarcerea la Dumnezeu; altcum mântuirea sufletului nu câştigă nimic. Atâţia şi atâţia oameni îşi plâng păcatele, dar nu se lasă de ele. Atâţia şi atâţia oameni „îşi pun în gând” să se lase de răutăţi, dar nu se lasă. Atâţia şi atâţia cititori ai cărţilor noastre îşi vor fi pus în gând să intre în Oastea Domnului, numai cât nu intră.

Mântuirea sufletului este asemenea unei case cu mai multe încăperi. Când apuci a deschide prima uşă, căinţa, apoi celelalte se deschid – şi trebuie să se deschidă – una din alta. Intri printr-o uşă într-alta, dintr-o casă într-alta, până când ajungi, pe urmă, în faţa Tatălui ceresc.

Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre casă. A lăsat porcii şi se întoarce acasă. El merge apăsat şi îngândurat. Îl apasă nu numai foamea şi suferinţa, ci şi gândul şi întrebarea: Oare îl va ierta tatăl său, ori nu? El merge tânguindu-se şi întrebându-se: „Vai, cum mi-am prăpădit averea! Mă va ierta tatăl meu?…

Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ce va zice tata, când mă va vedea?…. Oare mă va ierta, ori mă va alunga, fiindu-i scârbă şi ruşine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mine?… Oare ce va fi cu mine?…”

Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tatăl suspină mereu după tine, tatăl întreabă în fiecare zi după tine. Tatăl te aşteaptă cu braţele deschise…

Întoarcerea fiului pierdut este pusă în faţa noastră ca un strigăt al Domnului, să ne întoarcem şi noi din căile pierzării. Întoarcerea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu. Toate Scripturile ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu, căci El stă gata să ne ierte şi să ne primească.

„Nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se întoarcă şi să fie viu… şi cel fărădelege, de se va întoarce de la fărădelegile sale, va trăi şi nu va muri” (Iezec 18, 23). „Întoarceţi-vă către Mine şi Eu mă voi întoarce către voi, zice Domnul Atotţiitorul” (Mal 3, 7). „Aşa zice Domnul: «Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire. Rupeţi-vă inimile voastre, şi nu hainele voastre; şi vă întoarceţi la Dom­nul Dumnezeul vostru, că îndurat este, îndelung răbdător şi mult-milostiv»” (Ioil 2, 12-13).

Trebuie să ştim însă cum să facem o adevărată întoarcere la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu îşi are şi ea regulile ei şi rânduielile ei. Ni le arată şi pe acestea fiul cel pierdut.

1. Întâi, îl vedem pe fiul cel pierdut că a plecat spre casă aşa cum era: zdrenţăros, flămând, prăpădit. N-a aştep­tat până să-şi facă ceva haine şi până se mai îngraşă la faţă. În acest caz, desigur, ar fi pierit. El a plecat aşa cum era: n-a luat cu el decât lacrimile şi rugăciunea pe care plănuise să o spună în faţa tatălui său.

Fă şi tu aşa, fratele meu! Pleacă din căile pierzării aşa cum eşti! Întoarce-te „acasă” aşa cum eşti. Întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti. Dacă vei aştepta să te faci mai întâi bun şi apoi să te întorci la Dumnezeu, înseamnă a înjuga boii înapoia carului. Cu o astfel de încercare şi aşteptare, carul mântuirii stă pe loc. Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noi n-avem ce lua cu noi decât lacrimile noastre, înfrângerea şi căinţa noastră.

Despre un pictor vestit se spune că, voind să zugrăvească o icoană cu fiul cel pierdut, a căutat, spre acest scop, un tip de om prăpădit, decăzut, zdrenţăros. L-a căutat mult prin temniţe, cârciumi, spitale – prin locurile pe unde sunt oamenii cei căzuţi şi decăzuţi. În sfârşit, a aflat pe stradă un vagabond ce i se părea lui mai potrivit spre acest scop.

– Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în strada cutare şi cutare; vreau să-ţi fac chipul şi vei primi de la mine un dar.

În cealaltă zi, pictorul se pomeneşte cu un om bine îmbrăcat.

– Cine eşti dumneata şi ce doreşti?

– Eu sunt cerşetorul pe care l-ai chemat ieri să vină aici. M-am pus şi eu puţin la rând şi de aceea nu mă mai cunoşti.

– O, dragul meu, i-a răspuns pictorul, dacă e aşa, nu mai am nevoie de dumneata. Eu te aşteptam să vii aşa cum erai; numai aşa îmi puteai fi de folos.

Aşa e şi cu tine, dragă suflet căzut şi rătăcit în păcate. Tatăl te aşteaptă aşa cum eşti. Întoarce-te acasă aşa cum eşti!

2. A doua oară, vedem că fiul cel pierdut, pe drumul întoarcerii, n-a luat cu el năravurile lui cele rele. N-a luat nici cărţile de joc, nici sticlele de băutură, nici femeile cele stricate cu care îşi prădase averea. El a făcut un stânga-împrejur. Le-a părăsit pe toate şi a plecat acasă fără ele. Ar fi avut oare îndrăzneală să se întoarcă acasă cu cărţile de joc în buzunar şi cu femeile pe după cap? Fireşte că nu! Căci, desigur, şi tatăl ar fi luat bâta la el, văzându-l în starea aceasta.

Aşa e şi cu întoarcerea noastră. Să ne întoarcem la Dumnezeu aşa cum suntem; dar asta nu înseamnă că ne putem întoarce cu sticla de băutură în buzunar, cu ţigara în gură, cu patimile şi năravurile cele rele ce le avem. Mulţi s-ar întoarce la Dumnezeu, cu condiţia să-şi păstreze unele năravuri urâte. În „Oastea Domnului” ar intra atâţia şi atâţia oameni dacă unora le-am lăsa băuturile, altora femeile; unora înşelăciunile, altora zavistiile etc. O întoarcere adevărată la Dumnezeu se face cu o „stânga-mprejur”: cu ruperea de lume şi de patimile cele rele.

3. A treia oară, fiul cel pierdut s-a întors acasă fără prea multă zăbovire. Era încă tânăr, dar n-a aşteptat să îmbătrânească. În cazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloşie. Aşa trebuie să facem şi noi.

– Cât timp îmi trebuie să mă întorc la Dumnezeu, l-a întrebat odată un om pe un vestitor al Evangheliei?

– Ţi-i destul o singură zi pentru acest lucru, răspunse vestitorul.

– Şi care-i ziua aceea?

– Ziua cea dinaintea morţii tale.

– Ei bine, cu asta tot nu ştiu nimic, pentru că nu ştiu când va fi ziua aceea.

– Tocmai pentru asta, răspunse vestitorul, întoarce-te la Dumnezeu azi, căci ca mâine poţi fi în mormânt.

Întoarce-te acasă, suflet pierdut! Întoarce‑te îndată, fără zăbavă, întoarce-te azi, căci mâine poate fi prea târ­ziu. Oricât ai fi de bătrân – azi încă nu e prea târziu. Oricât ai fi de păcătos – azi încă nu e prea târziu.

Însemnaţi-vă bine un lucru: diavolul vrea să-i piardă pe fiii cei rătăciţi cu două vorbe de înşelăciune: cu „mâine” şi cu „prea”. „Întoar-ce-te mâine!” – şopteşte ispititorul. Iar mâine îţi zice: „Eşti prea păcătos, omule, pentru a fi iertat!”

Înşelăciunea lui „mâine” o putem birui cu „azi”, iar înşelăciunea cu „prea”, o biruie dragostea şi bunătatea Tatălui ceresc.

Sunt apoi alţii, pe care diavolul îi sperie că ar fi prea păcătoşi pentru a se întoarce la Dumnezeu. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie pe care nicicum n-o puteam scoate din gândul că ea-i prea păcătoasă pentru a fi iertată. Odată veni iar la mine, plângând şi tân­guindu-se:

– Sunt pierdută, sunt pierdută…

– Şi ce va fi cu tine, o întrebai eu?

– În iad o să intru, părinte, în fun­dul iadului…

– Ei bine, acum stai să-ţi spun şi eu una! De vei merge la iad plângând şi tânguindu-te, apoi să ştii că toţi diavolii vor fugi de acolo, pentru că unde s-a mai po­menit să meargă cineva la iad plângând şi tânguindu-se pentru păcate?

Femeia se lumină ca de o lumină căzută pe neaşteptate asupra ei şi, din clipa aceea, n-am mai auzit-o tân­guindu-se că n-are iertare.

Sunt apoi alţii, în care diavolul trezeşte un fel de ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu. Tot de pe când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am tot stăruit de un pătimaş beţiv să se lase de cârciumi şi să vie la biserică, să asculte predica. „Viu, părinte, viu” – îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmă însă mi-a spus-o lămurit: „Aş veni, dar mi-i ruşine de oameni…”

Ah, ce mişel mare-i diavolul! El trezeşte în cel păcătos ruşine pentru întoarcerea la Dum­nezeu, iar nesocotitul de om primeşte această ispită. Îi e ruşine omului să se întoarcă la Dumnezeu, îi e ruşine să se roage, să citească în Biblie, să cerceteze biserica, dar nu îi e ruşine să se îmbete, să suduie şi să scoată câte spurcăciuni toate din gura lui. Ah, cât de mult a săpat diavolul şi aici!

Când un om îşi pune în gând să se întoarcă la Dum­nezeu, diavolul sare cu toate armele lui să-l oprească. Când stăpânul fiului pierdut va fi aflat de hotărârea fiului de a se întoarce acasă, acela îi va fi zis:

– Ce, eşti nebun? Rămâi aici! Cine o să‑mi mai pască porcii?

– Stăpâne, eu plec. Mă duc la tata!

– Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vremurile sunt grele. Dar o să vină şi vremuri bune. Fii pe pace!

– Stăpâne, nu mai stau! Plec!

Fiul pierdut n-a ţinut seamă de nimic. Când şi-a văzut starea ticăloasă, a plecat.

Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiul cel pierdut! Opreşte-te din căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu! Lasă răutăţile şi te întoarce la Dumnezeu! Diavo­lul şi lumea vor fi contra ta, dar ţie de nimic să nu-ţi pese. Sufletul tău e mai scump decât toată lumea. Pentru mântuirea lui, lasă căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu!

Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoarce‑te chiar azi!…

Părintele Iosif Trifa
din volumul „Fiul cel pierdut”

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!