„Fratele meu! (…) Cine ar putea şti ce ne aşteaptă în acest an? Cine ar putea şti anul, luna, ziua şi ceasul în care moartea şi cei doi argaţi ne vor opri în drumul vieţii? «Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, căci nu ştiţi ziua şi ceasul»” (Părintele Iosif Trifa).
Păşind în noul an, ne uităm în urma noastră şi vedem că mulţi din cei dragi ai noştri nu mai sunt printre noi cu trupul. În anul trecut, am petrecut pe ultimul drum pe mulţi dintre cei dragi ai noştri… parcă pe mai mulţi ca în toţi anii de pân-acum. De ce aşa? O ştie El! În prima zi a anului, ne urasem „La mulţi ani!”, dar iată că pentru toţi cei dragi care au plecat cu sufletul în Veşnicie, iar cu trupul în ţărâna pământului, acest an a fost ultimul… Şi au fost multe suflete dragi care au plecat la o vârstă la care nu ne-am fi gândit că aşa repede le va fi plecarea. Însă, fericiţi sunt toţi acei care au avut un sfârşit creştinesc, o sosire creştinească în Ţara Sfântă. Dar pentru noi, toţi cei plecaţi sunt vii! Nu i-am dat uitării şi nu-i vom da, pentru că sufletele lor nu lipsesc din rugăciunile noastre…
Şi mă gândesc acum cine ştie câţi dintre noi vom pleca în anul ce tocmai ne stă în faţa noastră… Oare nu va fi pentru mine ultimul an? Se prea poate să fie!… Şi pentru mine, dar poate şi pentru tine, iubite cititorule!… Şi, dacă ştim că viaţa nu este sigură nici măcar pentru clipa următoare, nici pentru ziua următoare, atunci „… dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului…” (II Petru 3, 11-12).
Ne punem întrebarea: oare de ce Domnul ne-a mai lăsat încă în trupul acesta pe pământ? Suntem noi mai buni ca aceia pe care Domnul i-a chemat mai devreme Acasă? Nu! Cu siguranţă Nu! Ci, dimpotrivă, pe noi nu ne-a găsit Domnul vrednici de plecare, nu suntem gata cu lucrul nostru, nu suntem de-ajuns de pregătiţi. Şi Domnul Iisus mijloceşte pentru noi: „Tată, mai lasă-l şi anul acesta pe Costel! Îi voi pune lacrimi de pocăinţă la rădăcina pomului vieţii lui şi poate va face roade vrednice de Împărăţia Ta. Mai lasă-i şi pe Ion, şi pe Vasile, şi pe Mihai, şi pe Gheorghe… Mai lasă-le şi pe Maria, pe Elena, pe Ecaterina, pe Teodora… Mai lasă-i şi anul acesta!…” Această rugăminte a Mântuitorului nostru către Tatăl nu este de a ne mai lăsa pe pământ pentru a ne termina casa sau gardul, ori a ne mai strânge bani pentru a le cumpăra copiilor nu ştiu ce lucruri, ci pentru că nu avem de-ajuns roadele pocăinţei… Fratele Costică Iacobuţă (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) când îl întrebam: „Ce mai faceţi, frate Costică?” avea un răspuns pe care nu-l uit niciodată: „Frate Costel, ce să fac? M-a mai lăsat Domnul încă în viaţă, pentru că ori nu sunt gata, ori nu mi-am terminat postata!…” Da! Ce mare adevăr era în acest răspuns!… Pe unii ne mai lasă Domnul că nu suntem gata de plecare spre veşnicie. Pe alţii ne mai lasă pentru că încă nu ne-am terminat „postata” pe care ne-a încredinţat-o Domnul s-o lucrăm.
Mi-aduc aminte, în vremea comunismului, când erau C.A.P.-urile – deşi eram 12 copii la părinţi şi eram încă în şcoala primară – mama nu a fost scutită de a lucra la C.A.P. Şi avea încredinţată o parcelă de porumb tocmai la vreo 10 km (în „Groapa lupului” se zicea). Şi, într-o toamnă, la recoltatul porumbului, mama a plecat cu tata şi cu unii din fraţii mai mari la tăiat şi despănuşat porumbul. Parcela fiind destul de mare, la sfârşitul zilei, mama s-a hotărât să rămână peste noapte acolo, în câmp, pentru ca, dimineaţa, în zori de zi, să se apuce de treabă. Şi o săptămână întreagă mama nu a mai venit acasă până nu a terminat „postata”, parcela pe care o avea. Se rânduiau când tata, când unul din fraţii mai mari să rămână cu ea în fiecare noapte, în mijlocul câmpului, iar noi, acasă, ne descurcam cum puteam… La sfârşitul săptămânii, a încheiat culesul şi a venit acasă… Ce bucuroşi eram când am văzut-o pe mama între noi, în familie!… O, dacă am fi şi duhovniceşte tot aşa!? Să nu plecăm de la „postata” noastră pe care Domnul ne-a încredinţat-o în ogorul Lui, până când nu ne vom termina tot lucrul. Şi atunci când vom reveni Acasă, în mijlocul Familiei celei de Sus, ce bucurie va fi! Tot cerul, împreună cu toţi înaintaşii noştri ne vor întâmpina cu dragoste…
Dacă este atât de frumoasă întâlnirea cu cei de Acasa noastră, atunci de ce tot vrem să rămânem pe pământ? Răspunsul este: pentru că nu „suntem încă gata şi nu ne-am terminat postata!”
Dragi cititori, se cere grabă mare! Grabă în a ne termina „postata” încredinţată nouă de Domnul. Şi apoi, ce fericiţi vom pleca Acasă, cu lucrul încheiat, cu misiunea împlinită!…
Costel ROTARU
