Sãrbãtorile închinate Mântuitorului sunt cunoscute ca fiind praznice împãrãtești și sunt așteptate adesea cu multã pregãtire, așa cum e Nașterea sau Învierea Domnului. Imnologia liturgicã, cea mai înaltã laudã adusã lui Dumnezeu la aceste sãrbãtori, este uluitoare. Ea a copleșit pe sfinții Bisericii care, nu numai cã au compus-o, ci au retrãit praznicul de fiecare datã când au intonat-o la sãrbãtorile de peste an. Sã ne amintim de Praznicul Nașterii Domnului. Numai dacã ne oprim la evantaiul larg al colindelor cunoscute în popor, ne dãm seama cã, deși Nașterea Domnului este un act de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, totuși nașterea în sine este uluitoare. „Hristos Se naște, slãviți-L; Hristos din ceruri, înâtâmpinați-L…” Deși S-a nãscut într-o iesle, totuși nașterea în sine nu este smeritã, ea cheamã întreaga lume sã întâmpine Pruncul nou Nãscut. Și tot omul știe cã pe 25 decembrie se sãrbãtorește Nașterea Domnului.
Dupã opt zile, Biserica cinstește un alt praznic împãrãtesc. Puțini îl mai știu. Poate, pentru cã este cel mai smerit Praznic al Bisericii și care ne învațã cel mai mult smerenia. Poporul știe mai bine cã acum cinstim pe Sfântul Vasile cel Mare. Și aici este taina smereniei lui Hristos! Acoperindu-Se de cea mai dumnezeiascã smerenie, Se bucurã cã poate fi cinstit omul credincios care a reușit sã se ridice la treapta sfințeniei, lãsând ca strãlucirea Sa sã fie fãcutã nu în mod direct, ci prin omul pentru care S-a întrupat. Și cred cã Domnul Se bucurã dacã reușim sã cinstim cu evlavie pe Sfântul Vasile, știind cât de greu ne este sã înțelegem actul smereniei celei mai dumnezeiești, când acceptã sã fie privit ca orice om, cu tot pãcatul, dându-I-Se un nume pãmântesc și fiind tãiat-împrejur ca un om.
Pentru acest act al coborârii mai jos cu o treaptã decât a fost la Nașterea Sa, poporul n-a mai putut sã compunã nimic. Pentru Tãierea-împrejur a Domnului nu avem cântãri de slavã sau de umilinþã altele decât imnologia Bisericii ne-a lãsat și care nu trec cu vederea suprema smerenie a Creatorului: „Nu S-a rușinat Preabunul Dumnezeu a Se tãia împrejur cu trupeascã tãiere; ci S-a dat pe Sine chip și pildã tuturor, spre mântuire…” Cu sângele tãierii-împrejur a opta zi de la Naștere, Hristos ne-a scris ziua veșniciei, al optulea veac pentru care ne cere și nouã tãierea împrejur a patimilor sufletești, ceea ce înseamnã suferințã. Sfântul Pavel, în Apostolul acestui praznic atât de necunoscut, de la Coloseni 2, 8-12, aduce cuvântul despre botez ca fiind actul personal al fiecãruia dintre noi prin care ne facem pãrtași tãierii-împrejur a lui Hristos: „În El ați fost tãiați împrejur, cu tãiere-împrejur nu fãcutã de mânã, prin dezbrãcarea de trupul cãrnii, întru tãierea-împrejur a lui Hristos” (Col 2, 11). Cu adevãrat, tãierea-împrejur care se lucreazã în Botez nu „este fãcutã de mânã”, ci Duhul Sfânt o lucreazã. Și aceastã tãiere duhovniceascã se face, nu tãind o parte din pãcate, ci pe toate. De aceea, poate e atât de necunoscut acest Praznic din prima zi a lui ianuarie, cãci el ascunde Taina cea mare a Botezului despre care Sfântul Pavel nu ezitã sã aminteascã la finalul Apostolului: „Îngropați fiind cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți (v. 12). Ceea ce înseamnã cã Taina Botezului, care este „dezbrãcarea de trupul cãrnii, întru tãierea-împrejur a lui Hristos”, înseamnã moarte și înviere – nu doar moarte și altã datã înviere – și asta o înțelegem la Praznicul luminos și arhicunoscut al Botezului Domnului.
Odinioarã, Israelul cel dupã trup n-a cunoscut harul celei de a opta zi care exprimã ideea înnoirii, a învierii! „Ziua a opta poartã chipul veacului ce va sã fie…, cã de aceea Te-ai tãiat la trup împrejur, dupã Lege”, spune o cântare a Canonului acestui Praznic smerit. O, sã nu fie pentru noul Israel necunoașterea harului Botezului pricina necinstirii cum se cuvine a smereniei celei mai profunde a lui Hristos!
Preot Petru RONCEA
