Editorialul publicat în numărul trecut lăsa a se înţelege, prin faptele prezentate, că la noi încă frigul n-a trecut şi zăpezile se încăpăţânează să nu facă loc primăverii, că iarna încă înstăpâneşte meleagurile noastre…
Dar, vorba unui poet care în tinereţea lui avea har în condei, nimeni nu poate „lega cu lanţuri primăvara“. Astfel, printre zăpezile reci, de după Decembrie 1989, şi-a ridicat privirea spre soare ghiocelul libertăţii. Şi, o dată cu îndrăzneala lui, au început şi alţi ghiocei să împânzească plaiurile româneşti.
Frigul şi zăpezile ce mai persistă încă în domeniul educaţiei religioase nu trebuie să ne împingă spre disperare, căci şi aici ghioceii primăverii duhovniceşti privesc cu încredere spre Soarele-Hristos, Care a început să producă dezgheţul conştiinţelor şi să biruie, treptat-treptat, vânturile potrivnice şi frigul încăpăţânat al necredinţei. Ceea ce în inimi zăcea ascuns sub zăpezi acum începe să înflorească sub razele credinţei redescoperite. Biserica şi Şcoala au ieşit în arena libertăţii prinzând să-şi recâştige, în răstimpul celor opt ani, de la Revoluţia din Decembrie, poziţii la care nici nu îndrăznea să mai nădăjduiască vreodată.
Introducerea timidă a religiei în şcoală, descătuşarea conştiinţelor din lanţurile prigoanelor îndelungate ne-au dat prilejul în aceşti ultimi opt ani să vedem cu bucurie cum ghioceii speranţei împânzesc inimile şi întreaga ţară.
Mă aflam, în primăvara anului trecut, în faţa unei biserici bucureştene, peste drum de Liceul «Gh. Şincai». Era după orele 18:00, şi, pentru ca aşteptarea să-mi fie cu folos, voiam să intru să mă închin şi să mă rog, dar pe uşa Sf. Lăcaş atârna un lacăt greu. Stăteam lângă biserică şi priveam trecătorii. Erau unii mai în vârstă, care treceau pe lângă Sf. Lăcaş, ca pe lângă orice clădire obişnuită. Alţii îşi făceau două-trei cruci mărunte şi grăbite. Au trecut apoi nişte tineri care au privit respectuos spre Casa Domnului, închinându-se, din mers, cu bună-cuviinţă. Dar, iată, şi-au făcut apariţia, treptat-treptat, cu ghiozdănelele în spate, mai mulţi copilaşi, probabil ieşeau de la cursurile din schimbul de după-amiază. Toţi se opreau, întorcându-şi privirile spre biserică, apoi, cu degetele împreunate după dreapta rânduială, îşi făceau semnul Sf. Cruci, cu respect şi evlavie. Şi, în timp ce unii se îndreptau spre casă, doi dintre ei s-au apropiat de uşa bisericii închise, şi-au plecat genunchii, şi au început să se roage. Ah, mânuţele acelea împreunate şi buzele nevinovate, ce rosteau rugăciunile învăţate la ora de religie, m-au biruit şi am îngenuncheat şi eu alături de ei! Îi mulţumeam lui Dumnezeu că ceva se mişcă în şcoala şi în societatea românească.
Altă dată, mă aflam la Bacău şi, pe una din străzile principale, m-am întâlnit cu doi foşti colegi de învăţământ, acum bunici. Ei ţineau, în mâna lor, mânuţele delicate ale unei drăgălaşe nepoţele despre care am aflat că era în clasa a III-a. Pe foştii colegi îi ştiam indiferenţi din punct de vedere religios, mai ales, bunicul, fost şi activist de partid, se arăta pe atunci chiar un convins duşman al „obscurantismului mistico-religios“. Soţia lui era indiferentă faţă de „fenomen“… Şi să vedeţi ce-mi povestesc, cu bucurie, aceşti bunici: „Cred că ştii că noi nu prea le aveam cu religia. Dar, într-una din zilele anului trecut, s-a întâmplat ceva. Stăteam la masă cu fetiţa şi părinţii ei şi, deodată, am observat că farfuria din faţa micuţei era neatinsă. La mirarea noastră, ea ne-a răspuns că nu poate să mai mănânce, până nu-şi face rugăciunea. Am început să zâmbim cu îngăduinţă la atitudinea naiv-cuceritoare a copilei noastre. La îndemnul ei, ne-am ridicat în picioare, iar ea a început să-şi facă semnul Crucii, cu un gest larg şi grav, apoi a rostit „Tatăl nostru“, cu aşa căldură şi seriozitate în glas, încât eram puşi şi într-un soi de încurcătură, dar şi într-un fel de mirare, ce ne-a aşezat sub semnul întrebării. Am luat apoi loc la masă şi ea a început veselă să mănânce şi să ne explice unde a învăţat să se roage.
Bine-înţeles, la şcoală, la ora de religie! La începutul orelor şi la sfârşit, toată clasa rosteşte rugăciunea.
La cină, s-a petrecut acelaşi lucru, dar acum a început să ne înveţe şi pe noi cum să facem semnul Crucii. Era o plăcere să ne lăsăm… învăţaţi. Ni l-am reamintit, căci ne-au învăţat părinţii şi bunicii noştri. A fost cea mai plăcută cină din câte am mâncat vreodată. Zâmbetele noastre îngăduitoare s-au transformat în bucurie. Apoi, duminica, fetiţa ne-a luat pe noi, bunicii, şi ne-a rugat să mergem la biserică. Ne-am redescoperit copilăria şi, închinându-ne la icoana Mântuitorului şi a Maicii Sale – mărturiseau bunicii – ne-am reîntâlnit parcă cu părinţii, cu moşii şi strămoşii noştri. Acum mergem în fiecare duminică la biserică şi au început să meargă şi părinţii fetiţei. Simţim astăzi, în casa noastră, o pace şi o bucurie pe care am vrea să nu le mai pierdem niciodată.“
De abia m-am abţinut să nu mă podidească lacrimile. Am sărutat obrăjorii acestei minunate fetiţe, am strâns mâna părinţilor, ne-am privit unii pe alţii şi, pentru prima dată, mi-am dat seama că aceşti oameni purtau în adâncul inimii şi sufletului lor ceva, o lumină sfântă care aluneca de pe faţa lor, pe faţa mea. Iată, am ajuns acele zile binecuvântate în care copiii, cu sufletul nevinovat, să-i întoarcă pe părinţii lor la Iisus Hristos Mântuitorul.
În luna martie a acestui an, trecând prin centrul Sibiului, am observat mai mulţi tineri şi vârstnici adunaţi în jurul unui cetăţean cu barbă care oferea mai multe Biblii, imprimate cu semnul Sfintei Cruci. Oamenii le răsfoiau şi totuşi păreau nedumeriţi, cumva nemulţumiţi, iar bătrânul îi încuraja, spunându-le: „Luaţi cu încredere, că doar are semnul Sfintei Cruci!…“ Atunci, un domn mai vârstnic îl întreabă: „Dar unde-i Cartea lui Tobit sau a lui Isus Sirah?“
Puţin încurcat, donatorul a explicat că această ediţie nu conţine Cărţile necanonice, dar e o Biblie adevărată. Apoi, un elev, după câte am înţeles, de la Liceul «Gh. Lazăr», l-a rugat să-i arate unde este Psalmul 50 în această Biblie? De această dată, omul în cauză era absolut încurcat. Pentru dânsul, Psalmul de pocăinţă al lui David purta numărul 51. Oamenii s-au risipit, iar „binefăcătorul“ a rămas cu Biblia lui în mână, ca să ademenească pe alţii, dacă e posibil. Şi atunci mi-am zis în sinea mea: aceştia sunt ghioceii ce vestesc că – aşa cum spune o cântare – „În poporul românesc / s-a-nceput război ceresc“, şi, că, prin urmare, trăim evenimentul marelui dezgheţ, ce revarsă apele primăverii duhovniceşti, prin lucrarea Duhului Sfânt, peste inima şi în viaţa poporului de la gurile Dunării. Căci tocmai în slăbiciunile şi neputinţele noastre se vede azi lucrând puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi a Bisericii Sale.
Iisus Biruitorul, nr. 22/1998
Prof. Gheorghe Precupescu
Cruce și Înviere
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2008
