Grija faţă de Lucrarea Domnului, a oricărui lucrător adevărat, va fi aceea ca şi a Sfântului Apostol Pavel de a fi mereu cu o responsabilitate aparte faţă de ogorul duhovnicesc în care a fost trimis să lucreze, dând din belşug hrană sănătoasă pentru oile, oiţele şi mieluşeii Domnului, care i-au fost încredinţaţi spre păstorire, în Lucrarea Sa. Mai apoi să fie cu băgare de seamă şi să ajungă a fi împreună cu fraţii de fiecare dată, în Ierusalim şi în acelaşi loc, în Ziua Cincizecimii. „O, ce fericite sunt aceste două înălţimi unice, aceste două mari cuvinte: Ierusalim şi Cincizecime …Ierusalim slăvit şi Cincizecime Veşnică” (T. Dorz, Hristos – Putearea Apostoliei, pag. 140).
Biserica Domnului din Efes trecuse prin multe încercări, de aceea Sfântul Apostol Pavel aminteşte cât de mult a avut de luptat „cu fiarele din Efes” (I Cor 15, 32). Şi pentru aceea, grija sa faţă de această Biserică a fost atât de mare, încât a făcut în aşa fel să-i cheme la sine pe preoţii Bisericii din Efes, spre a-i înştiinţa de „lupii răpitori ce aveau să vină între ei, după plecarea sa, ca să strice turma Domnului”. Să-i înştiinţeze că, din mijlocul lor, se vor ridica învăţători mincinoşi şi prefăcuţi, cu învăţături răstălmăcite, care vor face totul ca să-i atragă pe ucenici de partea lor. Amintindu-le şi faptul că, timp de trei ani, nu încetase, zi şi noapte, să-i îndemne şi să-i înveţe cu lacrimi Evanghelia lui Hristos. Căci tot acolo avusese şi experienţa cea mai dureroasă cu Alexandru Căldăraru: „Alexandru arămarul mi-a făcut multe rele; Domnul să-i răsplătească după faptele lui…” (II Timotei 4, 14).
Ce fericit a putut fi Efesul care a avut astfel de părinţi! Ei au ascultat sfaturile lor, mustrările lor, şi-au însuşit credinţa lor şi au călcat pe urmele lor. După plecarea Sf. Ap. Pavel, binefăcătorul lor, Dumnezeu a trimis acolo un alt apărător credincios şi iubitor, pe Sf. Ap. Ioan, ca o răsplată pentru sufletele curate, smerite, sincere şi ascultătoare de El. Un părinte adevărat este şi va fi numai acela care se gândeşte la copiii săi şi va face tot ce-i stă în putinţă ca, şi după plecarea sa, să nu ducă lipsă de nimic. Însă, în Efes, lucrul Domnului nu a mers numai aşa cum îl lăsase Sf. Ap. Pavel. Se pare că unii dintre bătrânii Bisericii nu au vegheat îndeajuns, de s-a putut ridica acolo un Diotref, care a pus stăpânire pe adunarea Domnului, făcând ce voia el, plin de duhul cel viclean şi îngâmfat al vrăjmaşului diavol. Deoarece vorbea numai el, considerând numai acţiunile şi hotărârile sale cele mai bune, acesta nu se mai sfătuia cu nimeni. Când veneau alţi fraţi, aceştia nu erau primiţi în adunare; sau când vedea pe cineva mai destoinic, îl clevetea cu vorbe rele şi defăimătoare. Mai târziu, tot în cetatea Efesului şi Sfântul Apostol Ioan, care se stabilise aici, devenind episcopul Bisericii, a avut aşa de mult de suferit, din pricina lui Diotref, cel îngâmfat şi plin de trufie… „Noi, deci, datori suntem să sprijinim pe unii ca aceştia, ca să fim împreună-lucrători pentru adevăr. Am scris ceva Bisericii, Cuvânt la Apostolul Duminicii a 7-a după Paşti, de la Faptele Apostolilor 20, 16-18; 28-36 dar Diotref, care ţine să fie cel dintâi între ei, nu ne primeşte. Pentru aceea, când voi veni, îi voi pomeni de faptele pe care le face, defăimându-ne cu vorbe urâte; şi nemulţumit fiind cu acestea, nici el nu primeşte pe fraţi, nici pe cei care voiesc să-i primească nu-i lasă, şi-i dă afară din Biserică” (III Ioan 1, 8-10).
În decursul Istoriei, toţi Sfinţii Bisericii lui Hristos, în vremea vieţii lor, au lucrat într-un mod aparte pentru a pune la îndemâna semenilor, a copilaşilor sufleteşti, Evanghelia Domnului nostru Iisus! Dar au şi avut atât de mult de suferit din pricina mai-marilor vremurilor şi a ereziilor acestora, pentru că niciodată Duhul lui Hristos nu s-a putut împăca cu duhul lumii şi al slavei deşarte. Cât de mult a pătimit Sfântul Ioan Gură de Aur din pricina împăratului Eutropiu şi împărătesei Eudoxia a Alexandriei! Sfântul Maxim Mărturisitorul, luptând împotriva ereziei monotelismului, Sfântul Ioan Damaschin, un luptător înflăcărat împotriva iconoclasmului, au fost caterisiţi de mai multe ori, iar unii găsindu-şi sfârşitul chiar pe drumul exilului. Cear fi astăzi Biserica, fără drumul luminos trasat de ei atunci?
„Argint, aur, sau haină n-am poftit de la nimeni; voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (Fapte 20, 33-34). Cât de bine este atunci când lucrătorul Evangheliei lui Hristos este şi un muncitor iscusit cu mâinele sale, cu lacrimile, cu rugăciunea, făcând totul din toată inima sa! Aceasta va fi şi dovada cea mai puternică în faţa vrăjmaşilor săi, datorită muncii devotate şi cinstite în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor; pentru că adevărata Evanghelie se propovăduieşte mai întâi cu tăcerea, cu fapta, şi numai după aceea şi cu Cuvântul. O astfel de mărturisire va fi vie, adevărată şi rodnică, iar vestitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos. Şi cât de mult datorăm noi unor astfel de trimişi ai lui Dumnezeu, care, fiind în trupul acesta, au putut totuşi să se înalţe atât de mult spre Hristos, încât să ne fie şi nouă o pildă vie, vrednică de urmat; arătându-ne că este cu putinţă realizarea sfinţeniei încă de pe pământ, de la cel mai de jos şi până la cel mai înalt nivel omenesc.
Să rămânem, aşadar, fiecare: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre” (Evrei 12, 2-3).
Şi să nu ne permitem nici unul dintre noi a lepăda nimic din ceea ce am primit, căci am fost chemaţi la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a fi nu numai ascultători, ci şi împlinitori; pentru ca şi cei care vor veni după noi, în Biserica noastră bună şi străbună, prin minunata Lucrare a Oastei Domnului, să găsească învăţătura sănătoasă, aşa cum am primit-o noi de la Părinţii noştri. Pentru a nu ne rupe de istoria noastră, de Înaintaşii noştri, de rădăcinile din care ne tragem seva noastră duhovnicească. „Nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine” (Romani 11, 18). Aşadar, datorită credincioşiei rădăcinilor, noi, cei de astăzi, mai putem rămâne în picioare, în statornicie şi în credinţă. Căci cine nu are Trecut, acela nu poate avea nici Viitor. Amin. Slăvit să fie Domnul!
Costel DALBAN
