Iată[1] noaptea Anului Nou 1923.
Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti – ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.
În o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului – dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic.
Toată frumoasa muncă pentru trezirea şi formarea conştiinţei curate a datoriei, a unităţii, a cinstei, a demnităţii şi moralei, acum parcă încetase de peste tot.
Toate luminile frumoase şi vrednice care ardeau cândva atât de curat şi de puternic, acum parcă le stinsese un vânt satanic. Şi un întuneric vinovat se întindea rece, ameninţător şi deznădăjduit peste toate hotarele noastre fireşti şi sufleteşti.
În zadar ne-a dat oare Dumnezeu o ţară mare şi frumoasă? – gândea el.
În zadar oare au luptat şi s-au jertfit atâtea secole înaintaşii noştri? În zadar oare am muncit şi am suferit chiar şi noi atât de mult? – dacă într-a-devăr e în zadar (cf. Galateni 3, 4). Şi dacă lăsăm ca acum să se piardă şi să se nimicească totul chiar aşa!
E plină lumea de ştiri rele despre cei de sus şi de ştiri triste despre cei de jos…
Crimele, hoţiile, judecăţile, divorţurile, tulburările şi toate nelegiuirile provocate de puhoaiele de alcool revărsate peste ţară din sutele de fabrici, ştiute şi neştiute, de spirt negru şi alb… şi din miile de cârciumi, au făcut acum din ţara şi din poporul nostru, cel altădată atât de vrednic, un exemplu grozav de urât pentru toate popoarele din jurul nostru.
Bolile sociale şi degenerarea provocate şi răspândite de alcoolism se întind ca pârjolul, distrugând nu numai generaţia asta, ci şi pe cele viitoare.
Statisticile sunt din ce în ce mai alarmante, dar nimeni din cei cu răspundere în ţara asta nu se ridică puternic şi hotărât să oprească această stare de lucruri şi să aducă salvarea…
Încă o dată: cine le mai poate vedea toate acestea aşa de limpede ca unul care are un loc aşa cum am eu? Şi cine oare mai are o răspundere atât de mare în înştiinţarea răului şi în luarea de măsuri bune, ca mine, care am în mână o trâmbiţă cu care pot suna alarma neîncetat peste o lume întreagă? Ca mine, care am acum la îndemână un mijloc cu care pot chema la luptă împotriva răului şi pot îndruma neîncetat spre bine, pe cei hotărâţi să se ridice cu un singur gând, pentru mântuire şi pentru Hristos!…
Din bisericuţa neştiută de la Vidra, Dumnezeu m-a mutat în catedrala de la «Lumina Satelor». Şi, de la cei câţiva ascultători sărmani dintr-un sat îndepărtat de munte, eu pot acum să vorbesc unei ţări, unei lumi întregi.
Foaia se tipăreşte în multe mii de exemplare, săptămână de săptămână, şi în fiecare duminică e ascultată în mii de sate şi de oraşe, nu numai din ţară, ci şi până departe peste hotare, în toate colţurile lumii, unde sunt români care ţin legătura cu ţara de unde plecaseră.
Şi eu? Ce am făcut eu cu-adevărat, oare, şi ce fac eu, chiar şi acum, pentru a-mi împlini, în adevăr, datoria pe care am început să mi-o simt chiar din clipa când am primit Sfânta Carte şi sfânta înştiinţare a mamei mele, de pe patul morţii ei?
Cu ce îmi închei eu acum bilanţul celor treizeci şi patru de ani din viaţa mea? Practic, ce am făcut eu în afară de puţin zgomot care şi acela pare că s-a pierdut neputincios şi fără nici un ecou, în pustiul acesta mare din jurul meu?…
Aşa vorbea cu sine însuşi omul lui Dumnezeu şi acestea îi erau amarele gânduri neputincioase şi triste care îl frământau în cămăruţa lui de la orfelinat, unde locuia acum.În faţa lui erau încă foile albe, pe care trebuia să se înşiruie în noaptea asta rândurile ce vor alcătui primul număr, de Anul Nou 1923, al foii «Lumina Satelor». Şi nici el nu ştia cum şi cu ce să înceapă…
Ceasurile treceau astfel gre-le de gânduri, iar foile rămâneau albe, căci ochii erau plini de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?
Din tot oraşul răzbăteau, până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său, strigătele, urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.Toate cârciumile erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi de neruşinare. Un cârd de beţivi trecu chiar pe sub fereastra lui, spărgând cu larma unor cântece murdare şi a unor sudalme grozave, pacea căsuţei lui liniştite.
Copilul se zbătu în pătuţul lui. Şi sufletul părintelui se strânse cutremurat. Cârdul beţivilor trecu… Veniră alţii. Şi, ca nişte săgeţi de foc, îi străpunseră inima, tot mai chinuitoare, întrebările dinainte:
Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama, cutremuraţi şi îngroziţi, de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg, fără să-şi dea seama, la o pierzare sigură – dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.
Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos – singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?
Ochii i se opriră îndureraţi asupra Psaltirii lăsate de mama lui. Cartea stătea şi acum, ca de obicei, pe masă în faţa sa. În clipa aceea auzi, mai limpede şi mai puternic ca oricând, glasul Psaltirii şi glasul mamei lui, grăindu-i cu o voce sfâşietoare:
„…Să-L cunoşti şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta şi a multora…“
Învăluit într-o lumină cerească, îi păru că vede în faţa sufletului său pe Iisus cel Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa…“, „Fără Mine nu puteţi face nimic…“, „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“.
Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropié, îl cuprinse în ea şi se revărsă toată, dintr-o dată, în toată fiinţa lui trupească şi sufletească…
Se prăbuşi pe genunchi şi mâinile i se împreunară, înălţate în rugăciune, peste Psaltirea mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni într-o mărturisire zguduitoare, învinuindu-şi toată nepăsarea trecută. Şi cerându-şi iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.
Cu o nestăpânită revărsare a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi cu un legământ nou ca, din clipa aceasta, să ia, puternic, un nou drum în lupta lui. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă, strigându-i:
– Ridică-te şi scrie!
Şi, peste foile albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de Duhul Sfânt, ale chemării în Numele lui Iisus Hristos, adresate tuturor românilor şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:
„Veniţi, strigă el, să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou, cu hotărâre şi întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor…
Cititorilor… veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi sudalma…
Publicăm mai jos o «Hotărâre».
Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei vor iscăli această hotărâre. Apoi hotărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi, mai ales, în suflet, ca s-o aveţi în tot decursului anului cu voi… spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruirea Satanei şi mântuirea noastră cea sufletească.
Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor! Ascultă glasul şi rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:
H o t ă r â r e
Subsemnatul…, gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să scot din traiul meu sudalma şi beţia.
Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.
Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc, ca şi mine, să fim nişte buni ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele.
În fruntea oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos, şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu, Iisus Hristos, rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească.
Dat în…………………………….., la Anul Nou, 1923
- N………………………………, abonat al gazetei «Lumina Satelor»
În primul număr din anul II se publicaseră aceste lucruri pe larg, în pagina întâia a foii «Lumina Satelor».
Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede, striga puternic cititorilor, de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:
„Necazurile de azi se vor ţinea de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos – suna de peste tot trâmbiţa gazetei.
Hotărăşte-te şi tu, cititorule, şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!…“
Astfel, gazeta avea acum o ţintă. Înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.
Scriitorul ei stătea acum ca o flacără, cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.
Ştia că toată taina biruinţei stă în puterea şi harul revărsării Duhului Sfânt. Că, fără această revărsare, câmpia sufletească a ţării va rămâne mereu pustie, iar albia educaţiei noastre religioase, mereu uscată.
De aceea cu toată puterea sufletului său, căuta să trăiască, în toată sfinţenia şi sinceritatea, Voia şi Cuvântul lui Dumnezeu în sine însuşi, înlăturând astfel orice stavilă de păcat sau neascultare dinăuntrul său, pentru ca apele vii ale Duhului Sfânt să se poată revărsa apoi prin el, şi prin matca tot mai largă a foii sale, peste tot ţinutul uscat al vieţii sufleteşti din ţara şi din Biserica noastră, până cine ştie unde şi până cine ştie când, schimbând astfel şi înnoind din temelie, viaţa fiecărui cititor al său.
Duhul Sfânt îl încredinţa tot mai puternic că învierea şi înnoirea aceasta nu pot veni decât prin puterea Crucii şi a Jertfei Mântuitorului Hristos, din izvorul cuvintelor Sfintei Scripturi.
Trebuie deci puternic făcută cunoscută, în popor, citită şi iubită Biblia, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. În ea este Hristos. Şi în El sunt izvoarele învierii şi ale vieţii. În aceasta stă taina biruinţei sale.
Şi piticul acesta, devenit uriaş, începu să ridice marea şi ruginita stavilă care oprea de veacuri cunoaşterea şi revărsarea apelor Evangheliei vii, peste întinderile uscate şi pustii ale vieţii noastre duhovniceşti.
Cu un efort de profet ceresc, acest om puţin la trup, dar uriaş la suflet, plin de puterea şi lumina Duhului Sfânt, lucra din răsputeri împingând întunericul şi făcând drum luminii lui Hristos spre noi. Începură să se reverse chemările, tâlcuirile, îndemnurile şi înştiinţările înflăcărate pentru naşterea din nou cerută de Hristos şi adusă de Duhul şi Cuvântul Sfânt.
Hotărârea lui îi făcea pe mulţi să se hotărască. Învia şi la noi voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic, de care nu se mai vorbise, în felul acesta, din vremile fericite şi îndepărtate ale Sfântului Ioan Gură de Aur. În toată ţara care dormea, cineva din Sibiu se trezise şi trăgea puternic un clopot de înviere.
E nevoie să stăruim asupra acestor lucruri, pentru că altfel nu se va putea înţelege nimic din taina şi din substratul evenimentelor viitoare.
Izbucnise deci un torent viu, care se revărsa ca un fluviu, ţâşnind cu o forţă uriaşă din Hristos.
Duhul Sfânt împingea biruitor acest torent de ape vii, în cercuri şi valuri tot mai largi, izbind în păcat şi prăbuşind multe stavile ale lui.
Multe comodităţi erau ameninţate, iar valurile înnoitoare clătinau mentalităţile învechite şi le măturau, aducând în locul lor harul, nemaicunoscut înainte, al unei fericite învieri şi trăiri colective în Hristos.
Dar începură să se ridice şi murmure şi nedumeriri.
La început, e drept, mai slabe şi mai puţine, dar cu timpul crescură tot mai tari şi tot mai multe, atât pe faţă cât şi în ascuns.
Deocamdată însă Biblia îşi făcea tot mai mult loc, iar puterea Duhului Sfânt lucra tot mai luminos prin viaţa şi prin gazeta plină de suflul nou, născut odată cu hotărârea din noaptea de An Nou, 1923.
În noaptea aceea nu se născuse din Hristos numai un redactor nou şi o gazetă nouă. Ci se născuse şi se năştea o cititorime nouă, o societate nouă, o frăţietate evanghelică şi vie, care era aluatul ceresc în stare să dospească pentru Hristos toată frământătura Bisericii şi poporului nostru, înnobilând-o şi sfinţind-o.
După abia trei luni, la Paşti, în numărul 13 din 8 aprilie 1923, Părintele Iosif publica primul bilanţ al luptei şi începutului său nou cu Oastea Domnului. Sub titlul „Intraţi în Oastea noastră“, el scria:
„De Anul Nou 1923, «Lumina Satelor» a publicat o chemare către cititorii ei… Cititorilor, zicea între altele această chemare, veniţi să facem o intrare creştinească în anul cel nou. Veniţi să facem o hotărâre, o întovărăşire de luptă împotriva păcatelor, să le scoatem din casa şi din traiul nostru şi al vecinilor noştri…
Şi se publica încă o dată cuprinsul Hotărârii de atunci, adăugându-se apoi următoarele:
Aceasta este Hotărârea publicată în numărul de Anul Nou. Câţi au subscris această Hotărâre încă nu ştim, pentru că acolo ziceam să ni se înştiinţeze numai la sfârşitul anului. Numai atunci vom putea afla cât de mare este Oastea noastră. S-au aflat însă unii care ne-au înştiinţat şi mai înainte de sfârşitul anului, despre iscălirea hotărârii. Din aceste înştiinţări am aflat despre mai mulţi care s-au hotărât pentru lupta împotriva păcatelor.
(…) Iată-ne, dragii mei, scrişi aici lângă olaltă toţi acei despre care avem înştiinţare că am intrat în Oastea noastră. Şi acum, aflându-ne lângă olaltă şi aici pe hârtie, către voi se îndreaptă cuvântul meu. Vreau să vă spun îndată, de la început că, chemarea noastră nu se gată numai cu atâta: să nu sudui şi să nu te îmbeţi. Vorba: să nu faci ceea şi ceea este încă numai porunca Vechiului Testament, dar noi trebuie să mergem mai departe, să înaintăm mai departe spre darul şi lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Noul Testament.
Lăsaţi darul, lumina şi iubirea Mântuitorului să intre în toată casa voastră şi să lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe de toate păcatele voastre.
Şi apoi, după aceasta, să mergem mai departe. După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi şi pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de Satana şi de păcate, ci trebuie să-i aperi şi pe alţii şi să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti.
Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să te lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi pe acest pământ. Mişcarea noastră, dragii mei, trebuie să fie o lumină care să lumineze în această cumplită întunecime de păcate ce s-a lăsat peste noi (Mat. 5, 14). Mişcarea noastră trebuie să fie o sare care să împiedice stricăciunea (Mat. 5, 13). Şi un aluat care să dospească frământătura nouă în traiul nostru şi al vecinilor noştri.
Fiţi şi faceţi-vă, iubiţii mei, aşa ca, tot omul văzând faptele noastre, să se aprindă de dorul şi de dorinţa de a intra şi el în Oastea noastră.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute şi să binecuvânteze cu al Său dar şi ajutor, începutul nostru“.
«Lumina Satelor» nr. 13, din 8 aprilie 1923
Iată primii lăstari ai grăuntelui de muştar.
Iată primele îndrumări inspirate de Duhul Sfânt care vor deveni apoi trăsăturile şi solia Frăţietăţii viitoare, în Hristos.
Prin naşterea din nou, întâi la trăirea şi lupta pentru mântuirea ta, apoi prin mărturisirea personală şi de la om la om, trăirea şi lupta pentru mântuirea altora.
Totul într-o dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru de-aproa-pele“.
Aşa s-a început şi cu lucrarea Oastei Domnului: câte unul. La început, „unul“, Părintele Iosif, apoi rând pe rând, câte unul. Dar cum înţelepciunea divină avea în vedere trezirea şi vindecarea altor multe suflete din toate pridvoarele ţării, din toate regiunile şi din toate păturile sociale, în această „betezdă“ încep să ceară a fi primite şi aduse nenumărate mulţimi, exact ca în Ziua Cinzecimii, când Sfântul Apostol Petru tulbură comoditatea conştiinţelor celor trei mii care primiseră vindecarea.
Aşa se vor petrece şi în „Cinzecimea“ Oastei.
Stăruitoarele chemări – repetate număr de număr şi săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită – avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc.
Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni, îngroşau rândurile Oastei duhovniceşti nou-înfiinţate. Tineri şi bătrâni, din toate straturile sociale şi din toate ţinuturile româneşti, se adăugau acestei Mişcări de renaştere sufletească ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în Biserica şi în ţara noastră.
Se impunea deci o oarecare rânduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi luptei spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.
Astfel, în numărul 25, din 1 iulie 1923, deci numai după jumătate de an de la pornirea lucrării Oastei, Părintele Iosif scria următoarele:
„O adunare vor ţinea la Sibiu, toţi cei ce s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudălmilor
Mişcarea şi lupta gazetei noastre împotriva beţiilor, sudălmilor şi a altor păcate rele şi grele, a pătruns în multe suflete şi mulţi din cititorii gazetei noastre au luat hotărârea de a le scoate din viaţa lor.
După războiul cel mare din lume, gazeta noastră a chemat pe oameni într-o oaste nouă: în Oastea lui Iisus, ca să putem începe un război nou, pe cel împotriva păcatelor. Chemarea ne-a fost ascultată. Oastea ni s-a sporit. Ostaşii ni s-au înmulţit, şi acum trebuie să ne orânduim Oastea. (…)
Vom ţine aşadar şi noi cea dintâi a noastră adunare, în 28 şi 29 iunie, aici la Sibiu, cu prilejul serbărilor lui Şaguna. Invităm pe toţi cei care au intrat în Oastea noastră, sau [se] învoiesc să intre de acum, să vină atunci la Sibiu.
Eu pun în Mişcarea noastră cele mai frumoase nădejdi. «Lumina Satelor» străbate, cu cele zece mii de exemplare ale ei, în toate unghiurile ţării. În chipul acesta Mişcarea noastră va putea umple rând pe rând toată ţara cu ostaşi şi cu fronturi de luptă împotriva păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această ţară pentru Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă şi cea adevărată, care va da mărire statornică acestei ţări – şi acestui neam…“
O astfel de viziune profetică avea acest om binecuvântat, atunci!
Cu o astfel de încredinţare puternică şi sfântă lucra el, deplin încredinţat că scopul măreţ şi fericit al adevăratei înălţări şi mântuiri a ţării şi neamului nostru nu poate veni decât prin Hristos. Prin saltul naşterii din nou şi al vieţuirii în Hristos. (…)
În vremea aceasta gazeta mergea, iar Lucrarea creştea în întindere şi în adâncime. Dar erau tot mai multe de făcut.
În primul rând trebuia făcută tot mai temeinic şi mai puternic, lucrarea de zidire în sufletele care se trezeau. Trebuia să le fie întipărită limpede şi de la început, în minte şi în inimă, învăţătura şi credinţa cea sănătoasă şi dreaptă prin care fiecare din cei chemaţi să-şi ducă frumos lupta mântuirii sale, în locul şi în starea în care l-a chemat Hristos şi l-a aşezat Dumnezeu.
Lucrarea s-a născut în Biserica noastră strămoşească, în învăţătura şi credinţa în care ne-am născut. În învăţătura şi în credinţa aceasta, Duhul lui Hristos a pus peste noi toţi adevărurile prin care, trăind şi lucrând, să ne aflăm mântuirea.
Ele erau şi mai înainte, dar noi nu le-am trăit cu viaţa. Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu L-am cunoscut şi nu L-am urmat.
Acum, cunoscându-L pe El, să înălţăm cât mai sus şi cât mai puternic cuvântul cunoaşterii şi trăirii Lui, arătând prin aceasta tuturor ce viaţă şi slavă era aici, iar noi n-o ştiam. Până se vor aprinde toate sufletele şi toată ţara noastră de focul cel ceresc din vremea primilor creştini şi din zilele Sfântului Ioan Gură de Aur…
Bucuria celor ce-L aflau pe Domnul, era ca bucuria învierii celor ce se trezeau dintr-o moarte îndelungată şi adâncă. Strigătele lor fericite răsunau tot mai des. Din toate părţile veneau veştile: Şi eu mă hotărăsc!… Şi noi ne hotărâm!… (…)
Adeziunile din primii ani, erau publicate în gazetă şi fiecăruia, Părintele Iosif, îi răspundea tot prin gazetă câteva cuvinte de luminos îndemn şi de caldă bucurie, statornicind astfel părtăşia unei adânci legături care va închega sufletul lui de al lor în Hristos, pe totdeauna.
Aceste răspunsuri luminoase vor constitui pe totdeauna condiţii mântuitoare pentru oricine va vrea să fie un slujitor al lui Hristos şi un ostaş al Său.
Strânse la un loc, aceste răspunsuri vor constitui cândva o carte plină de luminoase şi neîntrecute învăţături mântuitoare.
Spicuim aici doar câteva din aceste răspunsuri, spre a folosi şi celor viitori ca o dovadă despre cât de sfântă s-a cerut, de la început, să fie viaţa acelora care doresc să-şi afle mântuirea în Hristos prin lucrarea aceasta a Oastei Lui.
Prima hotărâre, scrisă şi publicată în urma chemării din zorii Anului Nou 1923, este a lui Ioan Buzaş din Jucul Românesc. (…)
Apoi au urmat alţii şi alţii care, toţi, cereau părintelui să-i primească şi să-i înscrie şi pe ei în rândurile ostaşilor Domnului.
Nimeni nu se adresează altor organe din conducerea Bisericii, nici altor persoane, ci, personal, Părintelui Iosif.
Începutul părea timid. Poate şi de aceea, ca să nu fie compromişi, iar numele lor să sufere ruşine, unii din mai marii Bisericii au stat deoparte.
Dar dacă Lucrarea era de la Dumnezeu, ea creştea zilnic.
Plugari şi negustori, preoţi şi învăţători, studenţi şi elevi, medici şi profesori, colonei şi soldaţi, bogaţi şi săraci, toţi cereau părintelui să-i primească în Oastea Domnului.
Numai în capitala ţării, în Bucureşti, apar: I. Gr. Oprişan, avocat, director în minister, Al. Lascarov-Moldovanu, senator şi scriitor renumit, arhimandritul Iuliu Scriban, preot Toma Chiricuţă, preot Vasile Ouatu, cel mai tânăr, dar şi cel mai înflăcărat luptător şi ostaş al lui Hristos.
Aşa se face că, în «Lumina Satelor» din 17 noiembrie 1929, se spune, printre altele, că numărul celor înscrişi la Oaste se ridică la douăzeci de mii.
Şi aşa va continua să crească an de an această înfrăţire duhovnicească, îmbrăţişând într-o singură Lucrare, zeci, sute de mii de fii ai neamului nostru, sub braţele Crucii lui Iisus cel Răstignit.
În această Lucrare sfântă se cerea marea hotărâre a fiecăruia.
În unul din numerele gazetei de atunci, Părintele Iosif Trifa scria: „Da, da, iubite cititorule, şi eu m-am hotărât împotriva păcatelor. Dacă această gazetă cheamă pe oameni la luptă împotriva păcatelor, apoi şi eu am intrat cel dintâi în această luptă, aducându-mi aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: «Şi dacă trâmbiţa va da un sunet nelămurit, cine se va pregăti de război?» (I Cor. 14, 8).
Dacă această gazetă place, şi dacă scrisul ei a început să câştige suflete pentru Hristos, apoi lucrul acesta nu stă în meşteşugul penei de scris, ci în sufletul care scrie această gazetă. Puterea acestei gazete stă tocmai în aceea că o scrie un suflet care s-a hotărât pentru Hristos. O scrie un suflet care şi crede el însuşi mai întâi ceea ce scrie. Şi care face el însuşi mai întâi ceea ce îi învaţă pe alţii să facă.
Căci şi eu «m-am schimbat», după ce m-am hotărât (după ce m-am născut din nou) – lucrul acesta este firesc, este normal. Ar fi foarte nefiresc să fi rămas tot neschimbat şi după ce m-am hotărât să trăiesc pentru Hristos. O hotărâre ce nu schimbă pe om n-ajunge nimic. E o hotărâre fără Hristos şi fără nici o putere.
Eu nu mă ruşinez să spun că m-am schimbat după ce m-am hotărât să trăiesc cu Hristos şi pentru Hristos. O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul meu după ce m-am hotărât să trăiesc aşa cum spune Evanghelia!… O, ce bucurie am de când «alerg» cu Sfântul Apostol Pavel, spre darul de biruitor al păcatului! (Filip. 3, 12). Parcă de atunci sunt altul; parcă am alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, alte urechi şi altă auzire, altă gură şi alte vorbe. De atunci ochii mei, şi picioarele, şi urechile, şi mâinile, şi gura mea, încep să asculte numai de Mântuitorul meu. Şi, o, ce uşurare am, de când m-am hotărât pentru Hristos! De atunci, Domnului I-am încredinţat toate grijile mele, toate gândurile mele, toate frământările şi lipsurile mele. De atunci eu mă ţin de El şi, ca un copil, mă alipesc de El, şi El «are grijă de mine». O, ce bucurie mare! O, ce bucurie deplină (Ioan 16, 24) este cu Hristos! N-aş da această bucurie pe toţi banii şi pe toate bogăţiile acestei lumi.
Hotărăşte-te şi tu, cititorule iubit, şi ieşi din păcate!
Hotărăşte-te şi tu să începi o viaţă cu Hristos şi atunci vei simţi şi tu această bucurie!“
Acesta este secretul izbânzii în lucrul lui Hristos – şi Părintele Iosif l-a ştiut, fiindcă pentru el cuvintele Sfintelor Scripturi erau preţuite la marea lor valoare şi autoritate. El ştia locul din Sfânta Carte unde scrie:
„Tu, care te numeşti Iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; tu, deci care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?
Tu, care propovăduieşti: «Să nu furi», furi?
Tu, care zici: «Să nu preacurveşti», preacurveşti?
Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?
Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea acestei Legi? Căci «din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri», după cum este scris“ (Rom. 2, 17-24).
Părintele Iosif ştia cele scrise de Sfântul Evanghelist Matei: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii. Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor“ (Matei 10, 16-17).
Dar ştia şi porunca cea cutremurătoare, care spune: „Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea!
Când voi zice celui rău: «Vei muri negreşit!», dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!
Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul!“ (Ezechiel 3, 17-19).
Unde ar fi creştinătatea de astăzi dacă Sfântul Apostol Pavel nu ar fi ascultat de glasul înştiinţării de pe drumul Damascului sau dacă ar fi renunţat la ţintă când au apărut lanţurile?
Unde ar fi creştinătatea de astăzi, dacă gura de aur a Sfântului Ioan ar fi tăcut, aşa cum i-a dictat Sinodul din anul 403?
Unde am fi noi, această mulţime de suflete trezite la o viaţă nouă, din ţara aceasta, dacă nu ne-ar fi trezit din somnul păcatelor cel căruia i s-a interzis cu forţa publică, cu ameninţările unui alt Sinod – cel din 1935 – să mai vorbească de Hristos?
Cei rânduiţi ţie spre a-i aduce la mântuire, în Ziua Marelui Proces, vor avea cuvânt. Şi atunci, ori sângele lor va cere osândirea ta, ori numele lor va împodobi cununa muceniciei tale.
O, binecuvântaţi apostoli, care nu aţi ţinut la viaţa voastră şi care nu pentru un câştig trecător aţi slujit pe Hristos, ci din dragoste şi recunoştinţă pentru preţul răscumpărării plătit pentru toţi la Golgota pe Cruce de Iisus Domnul! Voi sunteţi primii ostaşi ai lui Hristos şi modelele noastre, vii şi nepieritoare.
Slavă veşnică Bunului nostru Domn şi Mântuitor Iisus Hristos, Care a trimis şi vremurilor noastre astfel de suflete credincioase, pentru a ne trezi la o viaţă nouă şi pentru a ne da pildă, prin însăşi viaţa lor, cum trebuie ascultat şi slujit Hristos Domnul. Şi cum trebuie înţelese hotărârea luată şi legământul făcut!
[1] Textele din acest capitol, scrise cu litere aldine, sunt preluate din Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 1998.
PROFETUL VREMILOR NOASTRE, vol. 1 – ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
