Noi ne hrănim în fiecare zi. Socotim aceasta atât de firesc. Nici nu ne gândim a face altfel. De-a spune cuiva că ce atâta hrană, că ce să ne batem capul cu ea în fiecare zi, s-ar uita lung la noi. Toată lumea face aşa; de ce noi am face altfel?
Cu toate acestea nu judecăm la fel în toate laturile vieții noastre. Noi nu suntem numai trup; suntem şi suflet. Ba încă partea cu care umblăm să răzbatem în viaţă nu este mişcarea oarbă a cărnii, ci ne chibzuim cu mintea noastră. Ne chibzuim la cele rele, cu atât mai mult se cuvine a face aceasta la cele bune.
Totuşi nu ne frământăm să hrănim sufletul aşa cum hrănim trupul. De trup ne grijim de mai multe ori pe zi; de suflet ni se pare destul dacă o facem o dată pe săptămână. Ne socotim buni la Dumnezeu, dacă ne ducem Dumineca la biserică, de stăm acolo un ceas-două, iar pe urmă nu ne turburăm dacă lăsăm gândurile să hoinărească slobod şi nu ne frământăm pentru cele sfinte.
Aici e păcatul nostru. Cum se poate că avem atâta grijă de trup şi aşa de puțină de suflet? Doar Domnul Hristos a spus că luminătorul trupului este ochiul, înţelegând prin aceasta lumina sufletului. Şi adaogă: deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (Matei 6, 22).
Iată că trebuie să avem grijă de suflet, căci dacă îl lăsăm în părăsire, însuşi trupul va merge tot mai rău. Şi vedem aceasta cu atâţia oameni. Merg strâmb în viaţă, fiindcă au căutat numai de ale trupului.
Apoi dacă sufletul are atâta însemnătate, ce fel de socoteală este aceasta ca omul să-şi hrănească trupul pe fiecare zi, iar de suflet cu mult mai rar şi numai de mântuială? Că omul se duce o dată pe săptămână la biserică aceasta nu este tot lucrul pe care se cuvine a-l face pentru hrana lui. Aceasta este graniţa cea mai depărtată, peste care nu se cuvine a trece cu nici un chip. Nu se cuvine ca abia odată pe săptămână să te duci la biserică. Tr buinţa este ca în tot timpul să te gândeşti la Dumnezeu, să te rogi, fiindcă şi sufletul trebuie hrănit în fiecare zi.
Oare noi nu avem rugăciuni pentru toată vremea zilei? Acelea nu sunt puse să fie numai o dată pe săptămână ori numai o dată în zi. Toate părțile zilei au rugăciunile lor, şi creştinul nu trebuie să treacă ziua fără ele.
Rugăciunea este hrana sufletului. Este şederea cu Dumnezeu. Aşa cum tu te duci să te vezi cu prietenii tăi şi te trage inima la aceasta, aşa trebue să cauți a te întâini cu Dumnezeu. Aceasta se face în rugăciune.
Gândul de a ne hrăni sufletul trebuie să ne fie cea mai mare grije a noastră şi nu cumva să umblăm cu pofta de a hrăni mai mult trupul decât sufletul. Atunci cumpăna vieții noastre se răstoarnă şi ea se prăbuşeşte.
Nu vedem aceasta în fiecare zi? Pacostea multor oameni este că ei nu şi-au păstrat această cumpănă şi au tras mai mult de partea trupului. Prin aceasta, ochiul trupului s-a întunecat şi omul a ajuns în durerile care au însemnat atâtea prăbuşiri pentru atâţia dintre noi.
Să ne ferim de a fi dintre cei cu cumpăna ruptă!
Arhim. SCRIBAN
Oastea Domnului, nr. 6, din 03 februarie 1935
