Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Hristos, prin credincioşii Săi, face lucruri mari

Hristos, prin credincioşii Săi, face lucruri mari

Hristos, prin credincioşii Săi, face lucruri mari

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preacucernici şi preaiubiţi părinţi,

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Slăvit să fie Domnul!

Mulţumim cu bucurie Domnului pentru ziua aceasta şi pentru că, iată, ne regăsim în acest loc atât de sfânt şi atât de binecuvântat pentru noi, ca iarăşi să ne împărtăşim, într-un chip cu totul deosebit, de harul şi de lucrarea Duhului Sfânt, Cel revărsat la Cincizecime, la prima Cincizecime creştină, peste sfinţii ucenici şi apostoli ai Mântuitorului; dar, de atunci, revărsat, iară şi iar, peste credincioşi pretutindeni şi întotdeauna.

Am auzit cuvântul din Evanghelia de la Ioan, capitolul 7, cuvânt pe care Mântuitorul l-a rostit cu glas puternic în mijlocul unei mari mulţimi, la templu, la Sărbătoarea Corturilor. Sărbătoarea dura şapte zile. În ziua ultimă, „ziua cea mare a sărbătorii”, zice Evanghelia, Iisus a stat în mijlocul lor şi a strigat aceste cuvinte: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (In 7, 37). O, toată lumea atunci era însetată, pentru că apa cea vie încă nu venise în lume. Dar când spune Mântuitorul: dacă însetează cineva, ne cuprinde pe toţi, din toate timpurile. Apare aici acest pronume nehotărât, cineva; oricine, adică. Ce minunat lucru este setea după Dumnezeu! Oamenii însetează astăzi după multe lucruri şi cred că ceva din lumea aceasta le-ar putea astâmpăra setea. Şi vedem cât de nefericiţi, cât de nemulţumiţi, cât de răzvrătiţi sunt, pentru că ei nu ştiu după ce ar trebui să înseteze. Noi să însetăm însă după apa cea vie a Duhului Sfânt! Să fim acei fericiţi de care vorbeşte Fericirea a patra: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt 5, 6). Iar aici este vorba despre apa cea vie a Duhului Sfânt.

Noi suntem creaţi pentru Dumnezeu şi sufletul nostru însetează după El. Poate mulţi nu au conştiinţa aceasta, nu ştiu după ce însetează sufletul lor. Dar noi, care ascultăm Evanghelia, ştim după ce însetăm. Iar Mântuitorul revarsă belşugul apei vieţii peste noi. În finalul Evangheliei am auzit această expresie, «apa vieţii». Mântuitorul spune că cel care crede în El va fi îmbelşugat de apa vieţii, apa care ne dă viaţa cea veşnică. Nu este alt izvor al acestei ape decât Hristos. Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Nu există alternativă la Hristos. Oamenii vin cu tot felul de obiecţiuni la adresa lui Hristos şi caută alte izvoare, «îşi sapă loruşi, cum spune proorocul, puţuri crăpate care nu ţin apa» (Ier 2, 13). Ni se propun tot felul de izvoare care nu adapă, care nu satisfac setea adâncă a omului. Dar nu există alt izvor al apei celei vii, al apei vieţii, decât Iisus Hristos. El este izvorul «apei vieţii», al apei celei vii. Aceasta se arăta în preînchipuire încă în Vechiul Testament, unde se istoriseşte despre stânca din care a ţâşnit apă.

Tradiţia iudaică spunea că stânca aceasta nu numai că a ţâşnit apă atunci, ci că, după aceea, ea îi urma pe israeliţi în pustiu, ca minunat izvor al apei. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, reluând această tradiţie, spune despre israeliţi că «toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească din stânca care îi urma» şi adaugă: «Iar stânca era Hristos» (I Cor 10, 4). Deci o tradiţie iudaică, după care stânca din care a ţâşnit apa minunată călătorea cu ei; Apostolul zice însă că stânca era Hristos. Astfel, încă în Vechiul Testament se vorbeşte despre minunatul izvor care este Hristos. Chiar israeliţii beau din această stâncă. Hristos era prezent acolo, pentru că lucrarea Lui de mântuire se desfăşura deja, iar noi am primit cu adevărat ceea ce atunci era numai făgăduinţă. Mântuitorul precizează: Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge dinlăuntrul lui, sau, în traducere literală, din pântecele lui (In 7, 38); adică din profunzimea fiinţei lui.

Duhul nu fusese încă dat, ni se spune mai departe. Desigur că Duhul a fost prezent în lume întotdeauna, a fost prezent încă la Creaţie. Încă din Cartea Facerii aflăm că, înainte de a se întocmi creaţia, când pământul era «pustiu şi gol», «Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor» primordiale (Fac 1, 2). Dar Duhul, ca apă vie care se revarsă în viaţa oamenilor, S-a dat numai ca rod al Jertfei lui Hristos. Sfântul Evanghelist Ioan, citând acest cuvânt al Mântuitorului, introduce aici o precizare: Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit (In 7, 39). Deci Sfântul Ioan ţine să precizeze că a fost un moment în care s-a dat Duhul. Istoria lumii se împarte în două: perioada de la Creaţie până la Pogorârea Duhului Sfânt, adică de dinainte de revărsarea Duhului; şi perioada de după Cincizecime, când s-a dat Duhul. Duhul nu se dăduse încă, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Vedeţi, Sfântul Ioan face legătura clară între lucrarea lui Hristos, toată lucrarea Sa de mântuire, de la Întrupare până la preaslăvirea Sa prin Cruce, Înviere şi Înălţare, şi trimiterea Duhului Sfânt, Care vine ca rod al lucrării lui Hristos. Duhul nu putea fi dat înainte de a fi preaslăvit Domnul Iisus Hristos. Revărsarea Duhului asupra sfinţilor ucenici, venirea Sa în lume, este consecinţa minunată, este rodul binecuvântat al lucrării mântuitoare a lui Hristos. Duhul izvorăşte, de fapt, din Hristos cel Răstignit, din Hristos şi Crucea Lui.

Revărsându-Se Duhul la Cincizecime, toţi cei însetaţi sunt chemaţi să se hrănească, să se adape din apa cea vie, din apa vieţii, care este Duhul Sfânt. Cel ce crede în Mine, precum zice Scriptura, râuri de apă vie vor curge dinlăuntrul lui. În ediţia mea, acest lui este cu l mic. Noi, când citim acest cuvânt, ne gândim în primul rând că Hristos e Cel din Care curg râurile de apă vie. Ceea ce este profund adevărat. Dar Evanghelia de la Ioan ne spune mai mult. Da, apa cea vie a Duhului Sfânt curge din Hristos. Dar aici este vorba de cel care crede în Hristos şi care devine el însuşi – asta ne spune Evanghelistul Ioan –, ca un izvor, pentru că apa cea vie pe care el o primeşte de la Domnul nu rămâne statică, nu e ceva material şi finit; şi, primind apa Duhului Sfânt, nu o primim doar pentru noi. Ci în noi, în fiecare, Duhul Sfânt Se face izvor de apă vie. În acest cuvânt din Evanghelia de la Ioan ni se spune, aşadar, că toţi cei care cred în Hristos şi care primesc apa cea vie devin ei înşişi izvoare de apă vie. Aceasta o lămureşte foarte clar un text paralel de la Ioan, din capitolul 4, din convorbirea cu samarineanca, unde Mântuitorul vorbeşte tot despre apa cea vie şi că El, Hristosul, este Cel Care dă apa cea vie. Îi spune femeii: Dacă ştiai tu harul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi dat apa cea vie (In 4, 10). Dar iată ce spune Mântuitorul mai departe despre apa cea vie: Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care Eu i-o voi da se va face în el izvor de apă vie curgătoare spre viaţa veşnică (v. 14). Apa cea vie a Duhului Sfânt îi face pe credincioşi izvoare. Nu devin numai simpli însetaţi care se adapă şi îşi satisfac propria lor sete. Ci sunt transformaţi ei înşişi în izvoare de apă vie. De fapt, este o apă care nu este a lor, izvorul nu este de la ei. Apa pe care o primim de la Hristos, apa Duhului Sfânt se face în noi izvor de apă vie, care curge spre viaţa cea veşnică. Mântuitorul ne vorbeşte într-un mod pe care noi nu îndrăznim să-l cugetăm: cum noi, nevrednicii, noi, oameni neputincioşi, suntem chemaţi, prin Hristos, prin Jertfa Lui, prin Învierea Lui, să devenim nu numai beneficiarii apei celei vii, dar şi izvoare de apă vie.

Da, Evanghelia ne dă cuvinte îndrăzneţe ale Mântuitorului. Voi da încă un exemplu, un text care, iarăşi, poate fi considerat paralel celor pe care le-am citat, de la Ioan, capitolul 14. Suntem aici la marea cuvântare de despărţire de ucenicii Săi, din Joia cea Mare, unde Mântuitorul vorbeşte atât de stăruitor despre taina Treimii şi taina fiinţării noastre ca creştini, care avem comuniune cu Sfânta Treime: Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine. Iar de nu, credeţi pentru lucrările acestea (In 14, 11). Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt într-o desăvârşită unitate, o unitate perihoretică, cum se spune în teologie. Dar Mântuitorul continuă cu acest cuvânt: Adevărat, adevărat zic vouă, cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl (In 14, 12). Putem primi acest cuvânt? Mântuitorul spune că cel care crede în El va face lucrări ca şi Hristos, ba şi mai mari. Nu îndrăznim să gândim aşa ceva. Cum am putea, cum ar putea cineva, fie şi cel mai credincios ucenic al lui Hristos, să facă ceva mai mult decât Hristos? Cu toate acestea, Evanghelia o spune, Mântuitorul o spune: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Mântuitorul înălţat la Tatăl revarsă pe Duhul Sfânt, cu toată puterea, cu toată lumina, cu toate darurile Sale, peste credincioşii Săi, chemaţi să facă lucruri ca Hristos, ba şi mai mari decât Hristos. Repet, parcă nu îndrăznim să gândim aşa ceva, dar dacă privim în urmă, la înaintaşi, ne dăm seama ce lucrări minunate s-au făcut prin cei care au crezut în Hristos. Istoria Bisericii, studiată duhovniceşte, ne arată cum Hristos Cel înălţat la Tatăl săvârşeşte mereu lucrări cu totul minunate pentru şi prin credincioşii Săi. De fapt, nu credincioşii fac aceste lucrări mari, ci Hristos Cel înălţat la ceruri, prezent în viaţa credincioşilor Săi săvârşeşte, după înălţarea Sa la ceruri, după Pogorârea Duhului Sfânt, lucruri mai mari decât a săvârşit în timpul vieţii Sale pământeşti. Dar, iată, Mântuitorul, în dragostea Lui, le atribuie pe acestea credincioşilor. Însă nu sunt ale lor, nu sunt ale noastre, sunt ale Sale.

Toate aceste lucrări minunate sunt ale Sale. Spuneam aseară, în legătură cu apostolul de vineri, de la Fapte, capitolul 27, despre călătoria aventuroasă a Sfântului Apostol Pavel pe mare spre Roma, cu tot ce s-a întâmplat după ce au plecat din Creta, din portul Limanuri Bune, cu furtuna aceea de 14 zile, acel Euroclidon (sau, în multe manuscrise, Eurakilon). Cum Pavel Apostolul, care era legat şi închis undeva acolo în cala corabiei, la întuneric, cu alţi prizonieri în lanţuri – da, Pavel cel legat îi salvează pe toţi cei 276 de oameni care erau pe corabie. Nici căpitanul corabiei, nici proprietarul, nici sutaşul n-au putut face ceva, dar Pavel, legatul lui Hristos, îi salvează pe toţi. De fapt, Dumnezeu îi dă, i-a şi spus că i-a dăruit lui pe toţi cei 276 câţi erau pe corabie (Fapte 27, 24). Salvaţi prin prezenţa, prin rugăciunea apostolului! Vedeţi ce mare minune săvârşeşte Mântuitorul printr-un om care, omeneşte, este complet neputincios. Sunt pe o mare înfuriată; sunt obligaţi să arunce totul de pe corabie. Iar un om care nu era nici marinar, nu avea nicio putere, este salvatorul tuturor, prin el săvârşeşte Domnul lucrarea aceea Adunarea Oastei Domnului la Sãrbãtoarea Cincizecimii – Sibiu, 7 iunie 2020 minunată a izbăvirii tuturor. Astfel de exemple vedem mereu în istoria Bisericii: cum Hristos, prin credincioşii Săi, face lucruri mari, parcă şi mai mari decât cele de care citim în Evanghelie, toate avându-şi însă izvorul în unica şi negrăita minune a biruinţei lui Hristos asupra morţii.

Suntem în faţa crucii mormântului Părintelui Iosif. Părintele însuşi este vasul prin care Hristos a făcut această minune incredibilă. Câţi mari şi tari erau în România după Tratatul de la Trianon, al cărui centenar l-am aniversat în urmă cu câteva zile, tratatul prin care s-a recunoscut reunirea cu ţara-mamă a Transilvaniei, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Un act pregătit sute de ani prin înaintaşi, care au ars pentru această unitate, şi pecetluit prin jertfele ostaşilor români. Erau mulţi care se credeau tari şi mari atunci, după Marea Unire. România era în culmea împlinirii ei politice, în ce priveşte recunoaşterea internaţională. Dar marea salvare Domnul o face prin smeritul preot din Munţii Apuseni, care nu avea niciunul din mijloacele pe care le aveau ceilalţi. Era ca apostolul Pavel cel legat în cala corabiei pe marea furtunoasă. Prin Părintele Iosif Domnul a făcut această Lucrare, de care, iată, ne bucurăm până astăzi şi prin care Duhul Sfânt S-a revărsat peste atâtea şi atâtea fiinţe smerite. Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit cu putere, s-a propovăduit prin fraţi, ţărani sau muncitori, prin surori, prin oameni în vârstă, prin tineri, prin copii, pentru că Hristos a revărsat apa Duhului Său şi a făcut – din atâţia şi atâţia – izvoare de apă vie care curge spre viaţa cea veşnică.

Suntem chemaţi astăzi, la această mare sărbătoare, să primim acest cuvânt al Mântuitorului, să fim cu adevărat credincioşi, să fim cei care cred în El şi prin care Domnul voieşte să-Şi săvârşească marea Sa lucrare de mântuire. De unii ca aceştia este vorba în Evanghelia lui Ioan, de cei care cred în Hristos şi sunt însetaţi după Duhul Său şi care devin ei înşişi izvoare de apă vie. Să-L lăsăm pe Mântuitorul Hristos să-Şi facă lucrarea Sa prin Duhul Sfânt, să-L rugăm să-Şi reverse El în fiinţa noastră, în inima noastră, în toată fiinţa noastră apa Duhului Său Celui Sfânt şi să ne facă ceea ce Oastea Domnului vrea să fim cu toţii: izvoare de apă vie curgătoare spre viaţa veşnică! Amin!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”

Pr. Prof. Vasile Mihoc (Sibiu)

cuvânt rostit la Adunarea Oastei Domnului la Sãrbãtoarea Cincizecimii – Sibiu, 7 iunie 2020

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!