1. Nimic din toate bunurile lumii acesteia nu-L poate înlocui pe Iisus în inima şi în viaţa noastră.
Şi nici nu ne poate despărţi pe noi de El, dacă Îl avem cu adevărat.
Dar Hristos le poate înlocui pe toate acestea şi ne poate despărţi de toate dacă El vrea.
2. Dragostea adevărată presimte totdeauna mult mai mult decât este în stare să priceapă mintea.
Presimte mai ales apropierea primejdiei şi nu mai doreşte altceva şi nu se mai teme de nimic altceva decât să nu se despartă de ceea ce i-ar fi de neînlocuit pe tot-deauna.
3. Vedem cu atâta amărăciune pe mulţi, chiar dintre cei care au avut marele har de a fi puşi în fruntea Lucrării Domnului, că, în loc să fie şi mai hotărâţi şi mai fericiţi de a-I da lui Iisus în viitor cu şi mai multă bucurie viaţa lor, îi auzi regretând şi pentru puţinul ce I l-au dat în trecut…
Nu necazul sau strâmtorarea, sau foamea i-a des-părţit pe aceştia de Iisus, ci belşugul, comoditatea, frica, soţia, casa şi altele de acestea. Vai, ce puţin au cunoscut aceştia pe Dumnezeu! Şi mult vor regreta ei odată asta!
4. Este uimitor cum, câteodată, noi înşine ne pro-feţim viitorul nostru.
E ca şi cum dorinţa pe care ne-o exprimăm la un moment dat
sau legământul pe care îl facem,
sau temerea pe care o mărturisim
ar avea darul să schimbe dintr-o dată tot cursul vie-ţii noastre, dintr-un anumit loc,
şi să facă să se împlinească aievea ce am spus noi în clipa aceea când ne-am grăit profeţia viitorului nostru.
5. O, Dumnezeule slăvit, cât de mare este sufletul care, în clipa marii confruntări, nu mai are nimic de aranjat cu prezentul,
nu mai are nimic să-l reţină din viitor
şi nu mai are nimic de târguit cu jertfa care i se cere.
6. Şi de ce nouă ne pare că încă n-am fi gata acum?
Ce ne-ar mai putea îndoi inima şi împiedica hotărârea să n-o putem face?
Ce piedică este astăzi care mâine să nu fie?
O, frate, cine nu-i gata acum, cine nu-i gata în mo-mentul în care este nevoie, acela nu mai poate fi gata niciodată.
Cine nu vine când este chemat, acela nu va veni niciodată.
Cine nu poate când vrea Dumnezeu, acela nu va putea niciodată.
7. Hristos cere de la tine acum – nu mai târziu.
El aşteaptă să vii astăzi – nu mâine.
Mâine vor fi chemaţi alţii. Mâine vor veni alţii.
Dumnezeu aşteaptă să faci tu acum, nu altă dată.
Altă dată nu-ţi va mai cere ţie, fiindcă vor veni alţii, care n-au mai fost.
8. Fiecăruia, Dumnezeu îi cere o singură dată.
Atunci când este vremea lui.
Cine L-a respins şi nu L-a ascultat atunci, rar va mai putea auzi vreodată glasul Domnului după aceea.
9. Nici voi nu sunteţi încă gata?
Vă mai uitaţi înapoi?
Mai aveţi morţi de îngropat?
Mai aveţi un cuib dulce de care vă pare rău?
Mai aveţi vreo vizuină caldă (Lc 9, 57-62)?
Atunci rămâneţi!
Nu veniţi!
Mâine, şi aşa, vi le va arde focul şi vi le vor lua apele.
Şi mă tem că, cu voi cu tot.
10. Eram tânăr, Doamne Iisuse, iar jertfele, catacombele şi moartea cu care mă lăudam atunci, [zicând că] voi fi gata să le îndur pentru al Tău Cuvânt, mi se păreau numai nişte declaraţii înflăcărate şi frumoase.
Prea puţin gândeam ce spun atunci în ele.
Îmi părea că ele vor rămâne numai nişte noi şi fru-moase subiecte şi metafore de cântări şi de predici pentru totdeauna.
Însă Tu ai crezut cuvântul meu şi ai rânduit o vre¬me pentru ele.
11. Nu mult mai târziu a venit vremea să-mi ceri, în parte, dovada trăită a acelor legăminte pe care le spusese gura mea şi le scrisese condeiul meu,
adică acoperirea cu fapta a acelor pretenţioase şi grăbite promisiuni de iubire şi de ascultare pe care Ţi le făcusem.
Da! Abia atunci mi-am dat seama ce angajament cutremurător mi-am luat faţă de Tine, Doamne Iisuse.
Şi ce preţ se cere ca să-mi respect legământul pe care eu l-am pus şi pe care Tu l-ai crezut.
12. Oricâte momente înălţătoare am avut pe acest drum, Doamne Iisuse, în lungile şi negrele tuneluri trecute,
şi oricâte mari biruinţe şi binecuvântări am ales din anii îndelungaţi şi din locurile îndepărtate,
şi oricât de curajos am străbătut cea mai mare parte din întunericul acestor încercări,
totuşi nimic nu mi-a rămas mai puternic din toate ca simţământul că n-am fost chiar totdeauna şi în totul hotărât să-mi dau viaţa pentru Tine.
13. Simt în viaţa mea, Doamne, nespus de multe stări în care aş fi gata să-mi dau viaţa pentru Tine fără nici un regret şi fără nici o dorinţă pământească,
dar mai sunt şi scurte clipe în care ceva mi se pare că mă înfioară încă şi mă reţine…
Acest fel de clipe aş dori să nu mai fie niciodată în inima şi în viaţa mea.
14. Vreau numai şi Te rog să-mi umpli inima de încredere, fără nici o clipă de îndoială, că Lucrarea Oastei Tale este în mâna Ta.
Şi că nici o putere din lumea aceasta nu o va putea nimici.
Nici duhuri, nici oameni.
Nici dinăuntrul ei, nici din afară.
Şi nici nu o va putea abate de la drumul pe care i l ai rânduit Tu, până îşi va împlini scopul pentru care ai născut-o.
15. Să ştiu, Doamne, că oricât de mulţi vor fi cei care pleacă, Tu vei îngriji ca cei ce vin să fie şi mai mulţi.
Până vei împlini numărul tuturor celor rânduiţi să vină.
Şi dacă cei ce rămân în urmă ne îndurerează nes¬pus inima, acei care vor veni voioşi ne-o vor bucura şi mai mult.
16. Şi dacă cei ce fug aruncă solia şi scutul Tău, vor veni alţii, mai viteji şi mai curajoşi, care le vor ridica şi le vor mânui biruitor şi fericit mai departe şi mai frumos.
Şi, dacă sunt lucrări rămase nefăcute de cei care se despart de Tine, Tu în veci vei îngriji să vină alţii care le vor împlini mai fericit, mai inspirat şi mai frumos.
17. „Să nu vi se tulbure inima, aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine” ai spus Tu, Iisuse Doamne.
Pentru că atunci când inimile noastre se tulbură, credinţa, care în inimă locuieşte, se prăbuşeşte şi ea şi se pierde.
Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu.
18. Într-o inimă tulburată totul se răstoarnă şi se dărâmă. Toate uşile se rup, ca mânate de furtună şi toa¬te ferestrele se sparg.
Într-o astfel de inimă, fără uşi şi fără ferestre, urlă apoi toate spaimele şi pătrund toate duhurile nimicitoare.
O, cât de mari nenorociri au venit totdeauna în marile primejdii ale oamenilor, tocmai în cele mai grele şi hotărâtoare clipe, din partea unor inimi tul¬burate şi înspăimântate, pierzând multe prilejuri şi multe alte vieţi.
19. În faţa unei primejdii mai mari decât puterea noastră, să ne ridicăm într-un salt suprem gândul şi privirea noastră spre Dumnezeul cel Unic şi Hristosul cel Biruitor,
a Cărui putere este nespus mai mare decât valurile mării înfuriate,
a Cărui prezenţă este lângă noi, mai aproape decât primejdia ameninţătoare,
şi a Cărui iubire vrea să vină în ajutor ori mărind puterea noastră, spre a birui vrăjmaşul de care ne te-mem, ori micşorând primejdia sau înlăturând-o de tot.
20. Când vine gândul credinţei puternice în inimă, ea nu se mai tulbură, ci se linişteşte dintr-o dată şi în-treagă.
Dar când în inimă locuieşte statornică încrederea, atunci inima stă veşnic netulburată de nimeni şi de nimic.
O, Doamne Duhule Sfinte, umple-ne inima de această încredere.
Amin.
Eterna iubire / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
