1. Cu toate că sufletul credincios nu poate să nu se roage pentru pocăinţa şi mântuirea celor ce-l prigonesc şi-l nedreptăţesc
– din milă pentru sufletele lor nenorocite, robite şi folosite de diavolul în scopurile lui cele rele –,
el totuşi, în apăsarea lui, strigă către Dumnezeu după dreptate…
2. Cel credincios, cu toate că este bine încredinţat că suferinţa lui nevinovată şi nemeritată din partea oamenilor este spre binele său şi spre slava lui Dumnezeu,
totuşi sufletul său nu poate să nu strige către Domnul să-Şi aducă aminte de dreptatea sa.
3. Cu toate că bunul credincios nu doreşte nimănui răul
şi nu se bucură de necazul şi de nenorocirea nici unui om, oricât l-ar duşmăni şi i-ar fi făcut răul…
– totuşi, în îndelungata lui apăsare nedreaptă,
în neîncetata lui urmărire şi pândire de către prigonitorul său,
cere dreptate de la Dumnezeu, Care cunoaşte nevinovăţia lui şi i-a promis că i-o va apăra.
4. În multa silnicie la care este supus cel credincios,
în opreliştea răufăcătoare şi răuvoitoare pusă Lucrării Domnului de legiuirile nedrepte şi părtinitoare,
chiar şi cel mai răbdător şi mai credincios suflet nu poate să nu strige o dată spre Domnul Dumnezeu după dreptate. Nu poate să nu se roage îndurerat: «Fă-mi dreptate, Doamne Dumnezeule!»
Silnicia şi apăsarea prea îndelungată fac tot mai puternic strigătul sufletului spre Dumnezeu.
5. Strigătul zdrobit al celui ce, cu toate că umblă în neprihănire
şi, cercetându-se singur
sau cercetându-l oricine, nu-l află vinovat,
totuşi se găsesc unii oameni şi unele legi care îl nedreptăţesc,
– acel strigăt nu poate să nu se ridice către Dumnezeu după dreptate.
Vai de tiranul care provoacă astfel de strigăte!
6. „Fă-mi dreptate, Doamne!”, trebuie să strige omul credincios,
pentru că, deşi n-a greşit (cum spune Sfântul Apos-tol Pavel) nici împotriva Legii, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fapte 25, 8),
– totuşi toate aceste stăpâniri îi fac nedreptate.
7. „Fă-mi dreptate, Doamne!” este recursul pe care îl înaintează nevinovatul nedreptăţit Singurului şi Supremului Judecător Drept,
– după ce toate judecăţile omeneşti şi pământeşti au dat şi au menţinut împotriva lui
mereu sentinţe nedrepte
şi măsuri silnice,
şi urmăriri samavolnice ani îndelungaţi.
8. „Fă-mi dreptate, Dumnezeule!” este geamătul dureros al credinţei înlănţuite,
al lacrimii nevinovate, prelinse sub zăbrelele neîndurate,
al sudorilor curse nerăsplătit,
al sângelui vărsat fără vină
şi al muncii silnice, chinuite nelegiuit.
9. „Fă-mi dreptate, Doamne!” este strigătul cel mai cu grabă ascultat în ceruri (Ps 43, 1);
şi vai de acela împotriva căruia se înalţă acest strigăt către Dumnezeu!
10. Vai de aceia din cauza cărora se ridică înspre Dumnezeu dureroasele gemete,
sfâşietoarele rugăciuni,
chinuitele strigăte,
nevinovatul sânge
şi amarele lacrimi!
11. Vai de cel ce-l asupreşte pe cel nevinovat,
care-l osândeşte pe cel fără apărare,
care-l nedreptăţeşte pe cel drept,
care-l chinuieşte pe cel slab,
care-l jefuieşte pe cel neştiutor,
care răpeşte dreptul sau plata celui cinstit,
care ia bunul sau libertatea, sau viaţa altuia!
Când va cădea acesta în mâinile Viului Dumnezeu, nimeni nu va mai fi să-l poată scăpa (Ezec 8, 18).
12. Ai minte şi nu face fapte nebune şi nedrepte împotriva nimănui.
Nu face legi nedrepte
şi nu executa nedrept o lege împotriva nimănuia, dar mai ales împotriva celor ce-L iubesc pe Dumnezeu,
fiindcă răzbunarea pentru acestea este cea mai necruţătoare.
13. Credincioşii lui Dumnezeu nu vor râvni niciodată nici averea ta, nici funcţia ta, nici bunurile tale – sau ale altora.
Nu le face nici tu acestora vreo nedreptate, ca să nu strige careva împotriva ta către Dumnezeu,
căci va fi vai de tine când Dumnezeu îi va asculta.
Ascultă bine la această înştiinţare grea.
Oricine ai fi tu.
14. Dumnezeu Însuşi a binecuvântat gândul unei Case a Lui.
Pentru că locul în care trebuie să se înfăţişeze oamenii înaintea Sa
şi felul în care trebuie să facă acest lucru
se cere să fie unic şi sfânt,
iar Cuvântul Său se poate adresa oamenilor, în chip vrednic, numai în acest loc;
de aceea să cinstim şi să căutăm întotdeauna cu vrednicie Casa Domnului.
15. Desigur că tot pământul este al lui Dumnezeu, fiindcă El l-a întemeiat (Ps 24, 1-2)
şi fiindcă Prezenţa Ziditorului tuturor celor văzute şi nevăzute umple totul şi pretutindeni…
şi nici o casă nu-L poate încăpea (II Cron 6, 18).
Totuşi El Şi-a ales o Casă care să fie numai a Lui…
Şi numai aceea este numai a Lui.
16. În toate celelalte locuri şi case,
oricât de curate ar fi,
– tot se mai fac multe şi altfel de lucruri,
cel puţin uneori,
care sunt nepotrivite cu sfinţenia Prezenţei lui Dumnezeu.
În aceste case, omul nu totdeauna se poate înfăţişa cu vrednicie către Dumnezeu
şi nici Dumnezeu către om.
Numai în Casa lui Dumnezeu astfel de piedici nu pot fi.
17. În sfântul lăcaş al acestei Case nu se mai face – şi nu trebuie să se mai facă nimic altceva decât cinstire şi închinare lui Dumnezeu…
„Casa Mea va fi o casă de rugăciune pentru toate neamurile” – a spus Domnul (Isaia 56, 7; Lc 19, 46);
– iar aceasta înseamnă nu numai că în toate neamurile trebuie să existe câte o astfel de Casă
şi nu numai că în Casa Domnului nu trebuie să se facă altceva decât rugăciuni şi închinări lui Dumnezeu (Mt 5, 23-24),
ci înseamnă mai ales că nu există altă casă şi alte case mai potrivite ca ea în care să se poată face aceste slujbe.
Ce sfântă este biserica lui Dumnezeu (I Cor 11, 22)!
18. Dacă este cineva un adevărat cinstitor şi închinător al lui Dumnezeu, el va dovedi acest lucru şi în privinţa cinstirii lăcaşului sfânt al Casei lui Dumnezeu.
Va dovedi cu evlavia în cercetarea acestei sfinte Case
şi cu respectul faţă de tot ce se face acolo în ea.
19. Dragostea noastră pentru Biserica cea vie, care este comunitatea tuturor celor ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi păzesc învăţătura Lui, trebuie să se arate şi prin râvna pentru lăcaşul de închinare al acestei Biserici,
pentru Casa de rugăciune şi de petrecere a noastră cu Domnul,
fiindcă acolo este locul cel mai adevărat unde simţim Prezenţa lui Dumnezeu.
20. Grija şi respectul nostru faţă de sfântul lăcaş al bisericii trebuie să se dovedească nu numai prin cercetarea lui cu evlavie şi cât mai des,
ci şi prin participarea noastră cu fapta, cât mai mult, la toate trebuinţele sale,
în aşa fel ca biserica să poată fi păstrată într-o stare cât mai vrednică de Numele Domnului Cel Sfânt chemat peste ea.
Cine Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu poate nesocoti nici „bună-cuviinţa şi podoaba Casei Sale”.
Ajută-ne, Doamne, să avem totdeauna iubirea aceasta în inimile noastre!
Amin.
Porţile Veşniciei / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
