din vorbirea fratelui Traian Dorz
la nunta de la Beiuş – 12 iunie 1982
Există momente din viaţa omului când omul e cel mai aproape de Dumnezeu şi Dumnezeu e cel mai aproape de om. Dacă cineva cunoaşte acel moment, când tot sufletul vibrează, când tot Duhul te îndeamnă, ascultă şi simte că Dumnezeu e lângă tine şi lângă El eşti tu…
Dacă asculţi momentul acesta şi te întâlneşti cu Dumnezeu, şi îţi deschizi inima ta pentru El, această unitate, această îmbrăţişare, această altoire a noastră în Dumnezeu şi a Lui în noi face în viaţa noastră cotitura aceasta salvatoare, operaţia şi opera aceasta de mântuire, a naşterii din nou.
Dar dacă lăsăm să treacă acest moment, se poate întâmpla să nu mai revină niciodată. Nu că noi ne depărtăm de Dumnezeu, ci că El se depărtează de noi; şi ajungem să nu ne mai întâlnim până în clipa Judecăţii, când vom auzi osânda alături de ceilalţi, care au făcut la fel. Şi vom merge în focul veşnic…
„Pentru că v-am chemat şi n-aţi vrut…”
„Pentru că am dorit să vă mântuiesc şi voi n-aţi vrut…”
Cum s-a întâmplat cu Ierusalimul în Săptămâna Patimilor, când Mântuitorul S-a apropiat şi a privit peste cetate şi a plâns pentru ea… Ierusalimul cânta, râdea, petrecea, se distra… Dar undeva, deasupra lui, Ochiul lui Dumnezeu plângea: „De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puişorii sub aripi, şi voi n-aţi vrut. Acum iată că vor veni peste voi vrăjmaşii care vă vor împresura din toate părţile, vă vor dărâma şi nu vor lăsa aici piatră pe piatră, pentru că n-aţi cunoscut vremea când aţi fost cercetaţi”.
Există o vreme a cercetării – şi poate că pentru foarte mulţi vremea aceasta este acum!… Mulţi râd şi se distrează; şi poate că şi aici vor fi unele suflete care, în gândul lor, vor gândi ironic, vor dispreţui Cuvântul lui Dumnezeu, vor face poate că cine ştie ce planuri de răzbunare sau au gânduri urâte împotriva celor care ne mărturisesc cu dragoste şi ne îndeamnă cu lacrimi, câtă vreme se mai poate să se mai întoarcă la Dumnezeu.
Pentru aceste suflete, poate ceasul acesta, poate noaptea aceasta, poate chiar clipa aceasta să fie ultima chemare a lui Dumnezeu. Fiecare să-şi verifice bine starea sufletească, să se înfăţişeze înaintea adevărurilor cutremurătoare şi eterne ale lui Dumnezeu dezbrăcându-se de părerile înşelătoare ale momentului acestuia care azi e aşa, iar mâine poate fi scrum, cum spun toate ziarele, cum se înştiinţează, din toate părţile, tot felul de avertismente.
S-a acumulat atâta putere de nimicire în lumea aceasta, încât cine ştie de câte sute şi mii de ori ar putea să nimicească întreaga Planetă cu tot ceea ce este pe ea. Atâta forţă distructivă, nimicitoare a stând omul pentru propria sa nimicire!
Din toate părţile se luptă pentru stăvilirea răului şi pentru îndepărtarea primejdiei, dar, printr-o putere nevăzută şi neştiută, omenirea merge spre nimicirea ei. Totul atârnă de vreun nebun care apasă undeva pe vreun buton, pentru ca într-o clipă, după ce se va ridica apoi fumul, să nu mai fie nici cine să vadă, nici ce să vadă.
În astfel de vremuri trăim!… Cât de însemnat lucru este atunci ca fiecare om să se gândească la propria sa mântuire! Când nu mai poţi salva absolut nimic, salvează-te doar pe tine.
Noi dorim să aducem aminte tuturor semenilor noştri de aceste adevăruri conţinute în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, pentru ca oricine vrea să audă şi oricine vrea cu adevărat să-şi caute mântuirea sufletului său, atâta vreme cât încă se mai poate, să o afle atunci. Toţi ne vom întâlni odată cu amintirea acestei zile: unii, adică cei care au ascultat şi au primit spre zidirea şi spre mântuirea lor Cuvântul lui Dumnezeu, vor fi fericiţi şi bucuroşi că a fost şi această zi în viaţa lor, cu o cotitură salvatoare a naşterii din nou, a altoirii lor în Dumnezeu, a încetăţenirii lor cu dreptul de moştenire în Împărăţia cerească.
Dar toţi ceilalţi care şi-au împietrit inima şi de data aceasta ca şi de alte dăţi, care au fost tot aşa de înştiinţaţi şi de chemaţi, vor regreta pentru totdeauna, dar va fi prea târziu. Neascultarea lor îi va pierde veşnic şi veşnic.
E un moment în care trebuie să ne cutremurăm, şi nu să râdem; un moment în care trebuie să ne facem un bilanţ adânc al stării noastre, câtă vreme încă nu-i prea târziu. Toate Cuvintele Domnului, din prima Zi de Rusalii şi până astăzi, de la toţi scriitorii şi vestitorii Evangheliei, au adus această înştiinţare şi chemare din partea lui Dumnezeu. Câtă vreme încă se mai zice „astăzi”, nimeni să nu se trezească venit prea târziu.
De ce vorbim noi despre aceste lucruri acum? Pentru că încă trăim sub impresia minunată a sărbătorilor Rusaliilor, a sărbătoririi Duhului Sfânt.
Şi încă de ce? Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este cea mai puţin cunoscută de către noi astăzi.
Suntem creştini!… Ştim câte ceva despre Tatăl Ceresc… Mai ştim câte ceva şi despre Domnul Iisus Hristos şi despre mântuirea Lui… Dar ştim aşa de puţin despre lucrarea Duhului Sfânt! Şi Duhul Sfânt este o Persoană a Sfintei Treimi.
Ce puţin cunoscut este Duhul Sfânt şi lucrarea Lui astăzi!
Suntem o Biserică creştină! Dar în viaţa noastră, şi ca Biserică, şi ca familie, şi ca credincioşi, lucrarea Duhului Sfânt este aşa de necunoscută, aşa de străină!
De ce e urâtă Lucrarea Oastei Domnului?
De ce-i dispreţuită această Lucrare? De ce?
Pentru că cea mai mare parte a creştinilor noştri nu cunosc această lucrare a Duhului Sfânt, nu cunosc pe Duhul Sfânt şi nu ştiu voia lui Dumnezeu cu privire la lucrarea Duhului Sfânt.
Şi nu mai ştiu încă ceva: nu ştiu că această lucrare este ultima lucrare a lui Dumnezeu… Ultima!…
S-a spus că oricine a păcătuit împotriva Tatălui şi a Fiului mai poate afla iertare. Dar cine păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt nu va găsi iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor. De ce oare?
1. Pentru că, după lucrarea Tatălui, a venit lucrarea Fiului. Şi Fiul a dat izbăvire celor care au păcătuit împotriva Tatălui.
2. După lucrarea Fiului, a venit lucrarea Duhului Sfânt. Şi lucrarea Duhului Sfânt a dat mântuire şi izbăvire celor ce au păcătuit împotriva Tatălui şi împotriva Fiului.
III. Dar cine să mai vină şi să-i mai izbăvească, după lucrarea Duhului Sfânt, pe cei ce au păcătuit şi împotriva Duhului Sfânt? Împotriva celor care nu primesc acum lucrarea – care este ultima – de mântuire a Sfintei Treimi, lucrarea Duhului Sfânt… cine să mai vină vreodată? Nu mai există altă mântuire şi altă salvare pentru ei, pentru că după lucrarea aceasta a Duhului Sfânt nu va mai veni decât Judecata.
După lucrarea Duhului Sfânt va veni Mântuitorul, va veni Judecătorul. După cum în Credeul nostru, în mărturisirea noastră de credinţă, după lucrarea Duhului Sfânt, se aminteşte că va veni numai Mântuitorul şi Judecata Sa. De aceea în adunările Oastei, ca în orice adunare a unei lucrări duhovniceşti, se mărturiseşte puternic lucrul acesta, adevărul acesta pe care a venit Duhul Sfânt să-l lucreze pe pământ: pregătirea sufletelor pentru venirea Domnului Iisus, pentru Judecată, pentru răsplătire, pentru Nunta Cerească.
În Apocalipsa, ultima Carte a Duhului Sfânt, este scris în ultimele versete: „Şi Duhul, şi Mireasa zic: Vino!”.
Făgăduinţa venirii Domnului fiind aşa de aproape în împlinirea ei, şi Duhul Sfânt, şi Biserica cea Vie a lui Dumnezeu amintesc mereu nu numai chemarea de venire a Mântuitorului, ci şi înştiinţarea Lui de venire.
În Epistolele către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema” (adică blestemat). Şi adaugă acolo un cuvânt străin: „Maranata!…” (Domnul nostru vine!) Dar adevărata înţelegere a cuvântului este: „Domnul nostru, vino!”.
Nu este o înştiinţare: „Domnul nostru vine!”. Ci este o rugăciune: „Domnul nostru! Vino!”.
Aceasta este chemarea Duhului şi a Bisericii: „Domnul nostru! Vino!”. Şi cuvântul cu care se încheie Apocalipsa este: „Amin. Vino, Doamne Iisuse!”.
Aceasta este rugăciunea şi acesta este şi înţelesul acelor cuvinte pe care le-aţi auzit şi din adunarea din seara aceasta cu privire la Nunta Viitoare, cu privire la pregătirea acestui Ospăţ binecuvântat la care vor lua parte numai cei care vor fi găsiţi îmbrăcaţi în haina de nuntă.
Care haină de nuntă?
Fiinţa cea nouă, făptura cea nouă, omul cel nou, altoiul cel despre care am vorbit şi pe care trebuie să-l primească fiecare dintre noi, care facem parte cu adevărat din Biserica văzută a Domnului Iisus. Să facem parte şi din Biserica nevăzută, adică din cea duhovnicească, din cea care e găsită vrednică să moştenească Împărăţia cea nevăzută, cea nepieritoare, cea veşnică, cea nemărginită a Mântuitorului.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2
