Mărturisirea dincolo de cuvinte
Asistăm la o continuă eroziune, în vremurile ce ne sunt lăsate, a celor mai sensibile, intime încredinţări ale apartenenţei noastre la tot ceea ce înseamnă valorizarea noastră personală şi ca societate, în general, în Dumnezeu. Disoluţia nu vine, de această dată, dintr-o prigoană vădit ostilă. Nici măcar din considerente ce ţin de norme punitiv legislative, de legi extreme care să ne îngrădească dreptul de a fi de partea Adevărului. Cred că cea mai mare ispită a vremurilor noastre este ignoranţa, nepăsarea şi uşurinţa cu care ne „adaptăm” prezentului. Comoditatea aceea cu care ne obişnuim şi ne e „bine”. Reflexul de a nu ne expune prin ceea ce ne face diferiţi de ceilalţi. În fond, oboseala şi indiferenţa faţă de Dumnezeu.
Mai mult ca oricând, poate, acum e nevoie de mărturia noastră. Oamenii s-au îndestulat de vorbe. Cuvintele şi-au pierdut capacitatea de a schimba lumea. Şi aceasta, pentru că aceste cuvinte nu au reuşit să ne schimbe esenţial pe noi, mai întâi. Suntem captivii superficialităţii şi zgomotului fără conţinut. Şi acestea se văd în rodul nostru.
E un cuvânt al Scripturii care m-a pus de gânduri, la un moment dat: „Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte şi, aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-Şi gura, îi învăţa zicând…” (Matei 5, 1-2). Nu e redundantă, chiar în logica pleonasmului, faptul că, pentru a comunica, e nevoie de a deschide gura? Ceea ce vrea să ne spună Hristos însă e că ceea ce dorim să comunicăm celorlalţi se face nu doar prin cuvinte. Mântuitorul Îi învăţa doar pentru că înainte de aceasta „a văzut mulţimile” (setea şi nevoia de mărturisire), „S-a suit în munte” (urcuşul absolut necesar pentru a te putea apleca apoi către ceilalţi), „S-a aşezat” (ca stare sufletească imperios necesară unei astfel de misiuni) şi abia apoi „deschizându-Şi gura, îi învăţa zicând…”
Citeam de curând, undeva, că ereticii sunt de trei feluri. Ereticii care nu cred în Dumnezeu, ereticii care cred într-un dumnezeu care nu este Dumnezeu adevărat, şi erezia care tace la vreme de prigoană.
Oastea Domnului nu are voie să tacă. Ea are de spus lumii cât de minunat este Domnul Care i S-a descoperit şi dăruit în modul cel mai coerent, articulat şi asumat. Într-o vreme care şi-a pierdut cele mai de preţ repere, ea are responsabilitatea şi puterea de a repoziţiona prezentul spre viitor. De a-l ancora la Veşnicie.
Nu e un pionerat acesta. Nu trebuie să inventăm strategii misionare. Nu e nevoie să împrumutăm „tehnici de supravieţuire” duhovnicească pentru perioada pe care o traversăm. Trebuie doar ca lucrurile să se schimbe, ca să rămână la fel. Să facem minimul efort de a ne reconecta la felul de a fi şi mărturisi al înaintaşilor noştri. De a crede că acolo e salvarea şi soluţia pentru problemele noastre. Că ei nu au suferit şi sfârşit lupta în zadar. În fond, de a crede îi ei!
Atât de multă tezaurizare de jertfă, sânge, lacrimă şi sfinţire nu cred că i s-a mai dăruit vreunui popor în ultima sută de ani. Noi doar am intrat în această avere a înaintaşilor şi ne bucurăm, de cele mai multe ori, total neatenţi, de ea. Risipitori în agoniseala lor. Nevrednici în moştenire. Şi nepăsători în lucrare. Şi, mai ales, amăgindu-ne că suntem de partea mărturisitoare a alor noştri.
Un monah spunea cândva: „Ia aminte să nu Îl pierzi pe Dumnezeu printre oamenii care Îl apără”. Să nu ne pierdem veşnicia pentru părelnica încredinţare că Îl apărăm pe Dumnezeu. Pentru că Acest Dumnezeu, pe Care spunem că Îl mărturisim, are nevoie şi de necuvinte…
Romeo PETRAŞCIUC
Abonează-te la “Iisus Biruitorul” online
Citește online toate numerele din ziarul “Iisus Biruitorul”, începând cu anul 2025.
Poți opta pentru a primi în continuare și varianta tipărită printr-un e-mail trimis la redacție. Te încurajăm să faci misiune cu foaia tipărită printre prietenii, cunoscuții, vecinii tăi și printre membri parohiei tale!
Acest săptămânal duhovnicesc al Oastei Domnului apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A fost fondat de Preot Iosif Trifa în anul 1935.
