Iosif şi Maria erau săraci pământeşte; trăiau din ceea ce le oferea rodul muncii de dulgher, căci Iosif era teslar. Copilul Iisus era de o frumuseţe rară şi le era supus. Părul în plete aurii îi cădea pe umeri şi ochii îi străluceau ca stelele. Când a împlinit vârsta de doisprezece ani, părinţii s-au gândit să-l ducă şi pe El la Templu. Deşi în fiecare an, la praznicul Paştilor, erau nelipsiţi de la Templu, pe Iisus, înainte de împlinirea acestei vârste, nu L-au luat cu ei, pentru a înţelege mai bine cele ce se petreceau la Ierusalim şi pentru că drumul era lung, greu şi anevoios.
Acum era de doisprezece ani şi putea înţelege ceea ce vedea. Părinţii Îl luaseră cu ei, ca să-I arate şi să-I explice toate minunăţiile Templului. Erau săli lungi, cu coloane şi altare aurite, bărbaţi sfinţi învăţând pe ucenici. Preotul cel mare, cu podoabe de pietre scumpe pe piept, apoi perdelele aduse din Babilon, ţesute cu fir de aur, poarta de aramă, grea, încât treizeci de oameni nu o puteau mişca din loc… Mama îi povestea Copilului, spunându-I că acestea erau cele mai mari minuni din lume; dar El nu auzea şi nu se gândea la ele. Se aflau în partea cea mai îndepărtată a clădirii şi se îndreptau spre ieşire. Trecură printr-o sală foarte veche şi ochii li se aţintiră spre un corn de aramă de lungime şi mărime de necrezut; era greu încât nimeni nu l-ar fi putut duce la gură. Cornul era uitat, încovoiat şi acoperit cu pânză de păianjeni. Trecuse poate o mie de ani şi nimeni nu încercase să sufle întrânsul.
Copilul Iisus privi îndelung năprasnicul corn, se opri încremenit în dreptul lui şi întrebă pe Mama Sa:
– Ce este acesta, Mamă?
– Acesta este cornul cel mai mare, numit „glasul stăpânitorului lumii”, răspunse Mama. Cu el a chemat Moise pe copiii lui Israel în pustie şi nimeni, după el, n-a mai îndrăznit să scoată cel mai mic sunet. Cine va putea suna din el, acela va stăpâni pământul.
Cornul a fost cel dintâi lucru din Templu care I-a plăcut Copilului.
Au mers puţin mai departe şi s-au pomenit într-o curte mare şi largă a Templului. Aici au întâlnit un fel de prăpastie adâncă, din timpuri străvechi. Ea fusese lăsată de împăratul Solomon la zidirea Templului. În loc de pod, era întinsă peste prăpastie o sabie lungă de oţel, aşezată cu tăişul în sus. Când trecură pe aici, Copilul iarăşi întrebă pe Mama Sa:
– Mamă, ce fel de punte este asta?
– Puntea aceasta este ridicată de regele Solomon – răspunse Mama – şi i se zice „Puntea Raiului”. Cine ar putea trece această punte, călcând pe tăişul ei subţire, poate fi sigur că va intra în rai.
Copilul ar fi privit mai multă vreme la puntea minunată, dar Mama Sa îl chemă. Ajunseră mai pe urmă la poarta cea mare de la ieşirea din Templu, care era împodobită cu cinci coloane. Până să ajungă la poartă, într-un colţ, erau două coloane de marmoră neagră, aproape una de alta încât nu s-ar fi putut trece printre ele nici firul de pai. Copilul opri din nou pe Mama Sa şi-i zise:
– Ce fel de coloane sunt acestea, Mamă?
– Coloanele acestea sunt aduse de Părintele Avraam şi el le-a numit „Poarta Dreptăţii”. Acela ce se poate strecura printre ele este bun la Dumnezeu şi n-a păcătuit vreodată.
Pentru că copilul se uita cu multă băgare de seamă, Mama Sa Îi mai zise:
– Nu cumva vrei să treci printre ele? Până acum n-a putut nici unul din cei ce au voit să treacă. Priveşte cât e de roasă pardoseala din jurul lor!
Au ieşit din Templu şi s-au îndreptat spre gazdă. În cort, Copilul n-a putut să doarmă toată noaptea. Nu vedea înaintea ochilor Lui altceva decât: Poarta Dreptăţii, Puntea Raiului şi Glasul Stăpânitorului lumii.
va urma
Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010
