Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Primăvara trupului, răceala sufletului

Primăvara trupului, răceala sufletului

Primăvara trupului, răceala sufletului

Cornel Rusu, «Cuvântul, Cheie a Darurilor»

O dată cu topirea zăpezii şi dezgheţarea apei pe Dunăre, sloiurile de gheaţă au oprit vapoarele să ne alimenteze cu lemne, iar digul, slăbindu-se, a permis apei să inunde Delta – între braţele Dunării, Chilia şi Sulina, unde ne aflam.

După patru ani de la arestare, se formează primul lot de plecare acasă. Dintre fraţi, au beneficiat de această favoare Vasile Lavu, Cornel Silaghi, Simion Nicoară, Gheorghe Bregar, şi alţii.

Cu un an mai înainte, comandantul coloniei venea printre deţinuţi, dădea coli de hârtie, aranjase club dintr-o cameră, şi îndemna să se facă cereri de eliberare pe motivul că am fost reabilitaţi.

Văzând cererea fratelui Lavu m-am întristat foarte. Când veni rândul meu, juristul, care era tot dintre noi, mă îndemna să scriu că m-am reabilitat. Am răspuns:

– Nu!… Eu nu m-am reabilitat!… Reabilitarea mea ar însemna lepădare de credinţă, de vreme ce sunt condamnat pentru credinţa în Domnul Iisus şi activitate religioasă în Oastea Domnului.
– Bine – zise juristul. Atunci, duceţi-o la poartă.

Mergând spre poartă, m-am furişat în dormitor la fratele Traian Dorz. Văzând cererea, a zis:
– Foarte bine! Am să spun şi celorlalţi fraţi să facă la fel.

La predare, la poartă, ofiţerul de serviciu se uită lung la cerere, mă măsură cu privirea, apoi zise:
– Poţi să pleci.

La o aşa cerere n-am primit niciodată un răspuns. Au urmat restricţii în activitatea noastră de zi cu zi. Comandantul de la centru veni personal prin dormitoare, controlă traistele deţinuţilor, făcu percheziţii prin dormitoare, ne ţinu într-o stare de tensiune încordată.

A urmat apoi un lung calvar, de câteva luni. Ofiţerul de serviciu intra în dormitoare cu bâta şi lovea la întâmplare, fără nici un motiv, până când obosea…

Am arătat mai sus că Dunărea şi-a făcut loc prin dig şi a inundat Delta. Pădurea Letea era la o depărtare de 10 km de noi. Ca să satisfacă necesarul de lemne pentru familiile de miliţieni, corpul de gardă şi, mai la urmă, bucătăria coloniei, parcurgeam cei 10 km dus şi 10 km întors cu lemnul în spate, în condiţii grele de nedescris. Noroaie şi apă până deasupra genunchilor. La început, un drum – dus şi întors – pe zi, apoi două, şi mai apoi, trei. Obielele, ciorapii, bocancii nu aveam unde să le uscăm. Au început ploi abundente.

Eram obligaţi să umblăm cu hainele, bocancii, obielele şi ciorapii, toate ude, fără nici un menajament.

Într-o zi, în pădure, nu ştiu cum s-a întâmplat că am intrat cu ochiul deschis într-o creangă de copac uscată. Doamne, ce usturimi şi ce dureri de neînchipuit! La colonie, medicul îmi spuse că mi-am zdrelit corneea ochiului drept. Mi-au dat o fiolă de algocalmin.

Când durerile culminau, rugam pe medicul Mitrică să-mi pună în ochi o picătură de algocalmin din fiolă. Cu acest medic eram în acelaşi dormitor. M-a scutit el, medicul, câteva zile. Dar, într-o zi, i s-a interzis să mă mai scutească. Ochii nu-i puteam ţine deschişi.

Lumina mă supăra foarte tare. Durerile erau tot mai accentuate. Ca să feresc ochii de lumină, îl acopeream pe cel bolnav cu o batistă.
În ziua pe care au declarat-o fără nici un fel de scutire, au năvălit ca ulii în barăci. Pe tot omul întâlnit în cale l-au declarat infractor. Şi cu toţii, pe două săptămâni la izolare. Au amenajat un dormitor, luând saltelele cu paie şi lăsându-ne pe plasa goală din fier. Era cu noi şi părintele Dosoftei.

Regimul alimentar a fost redus la cel de carceră. Începând cu cea de-a doua sau a treia zi, s-a recurs la greva foamei. Deţinuţii deveniseră gălăgioşi şi nu le mai păsa de ameninţări.

Comandantul căuta metode de îngrădire şi intimidare. A trimis o echipă de medici să consulte pe cei bolnavi şi să-i scoată din izolare. Dar oamenii nu s-au lăsat intimidaţi, până când, într-o zi, am fost scoşi cu toţii şi duşi în faţa comandantului. Acesta se schimbase. Era altul, nou… Fiecare i-am spus necazurile, durerile şi suferinţele. Nu că n-am vrut, dar ceea ce ni se cerea, era peste puterile omeneşti. Am fost trimişi la dormitoare.

Profitând de o oarecare îngăduinţă, am cerut comandantului o coală de hârtie, să mă adresez securităţii din Deva, pentru lucrurile de valoare aflate asupra mea la arestare, cerând să-i fie date soţiei. N-am făcut-o până acum, fiind respins şi ocărât…

– Dacă n-ai făcut nici un demers pentru ele de la arestare, nu mai există. După vreo lună, am primit răspuns că au fost predate soţiei în momentul arestării; dar era o minciună grosolană, căci abia atunci, după patru ani, soţia a intrat în posesia lor. Colegele de serviciu îi ziceau:
– Să ştii că soţul tău a murit. Dovadă sunt lucrurile primite.

Scrisoarea însă spulberă aceste temeri. La chemare, soţia era îndemnată să divorţeze. Securitatea îi oferea şansa de a divorţa, ca apoi să se distreze, că doar e tânără. De ce să mai aştepte atâţia ani? Şi soţia credincioasă le răspunse:
– N-am nici un motiv să divorţez… Nu m-am căsătorit numai până la greu… Soţul meu e condamnat pentru credinţa în Dumnezeu, iar eu sunt părtaşă aceloraşi învăţături de credinţă, aceloraşi adevăruri dumnezeieşti…

Author: admin

Comentarii

  1. Ce minunata si statornica hotarare,si ce raspuns hotarat si lipsit de orice compromis a dat Fr Cornel in fata ispitei de a fi eliberat ,dar fara ceilalti frati.Dumnezeu a intarit-o pe de alta parte pe sora Maria sa ramana statornica. Slava Domnului Iisus pt. aceste pilde minunate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!