din vorbirea fratelui Traian Dorz
la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985(?)
Părintele amintea undeva despre o întâmplare. De fapt, aceste lucruri s-au petrecut la Oradea, înainte de război. Acolo Oastea Domnului avea atunci şapte adunări, în şapte părţi ale oraşului. Toţii fraţii întreţineau cu banii lor o cantină în care se hrăneau cu mâncare caldă, de două ori pe zi, o sută cincizeci de săraci, din noiembrie până în martie. În zilele cele mai grele. Pe bani adunaţi de fraţi se strângeau atunci lemne pentru cei lipsiţi, haine pentru orfani şi aşa mai departe. Când fraţii s-au dus la una dintre doamnele care aveau mari proprietăţi la Oradea şi i-au cerut, pentru cantina săracilor, să dea şi ea ceva – pentru că din ajutoarele pe care le dădeau fraţii se întreţinea cantina pentru cei o sută cincizeci de săraci –, doamna aceea care nu dăduse niciodată nimic i-a zis servitorului: „Du-te, Ioane, şi dă-le putina aia cu brânză stricată din pivniţă, că şi-aşa n-o mai folosim”. Şi a dat doamna aceea bogată, cu magazia şi cu pivniţa pline de bunătăţi, numai o putină cu brânză stricată pentru cantina săracilor.
Dar cum a lucrat Dumnezeu? În noaptea aceea ea a visat că murise. A ajuns undeva şi a văzut mese întinse şi mulţi, mulţi oameni fericiţi mâncând şi veselindu-se la aceste mese. Dar mai erau încă multe mese încărcate cu daruri, cu scaunele pregătite, şi nu era nimeni. N-ajunseseră cei care erau aşteptaţi. Doamna s-a grăbit şi ea spre o masă încărcată şi spre un scaun ales. Dar a venit un înger şi i-a zis: „Doamnă, nu aici e locul dumitale. Dumneata vino aici, dincoace”. Şi i-a arătat. „Dumneata vino şi mănâncă-ţi putina de brânză stricată, că atâta este tot ce ai dat tu pentru sufletul tău şi pentru Împărăţia cerească.”
Asta i-a fost o lecţie şi la doamna aceea când, după ce s-a trezit, a spus la toţi: „Uite ce vis am avut eu. De-acum înainte, jumătate din tot ce am dau pentru săraci.” Şi a fost o mare bucurie şi în casa aceea atunci, ca în casa lui Zacheu, care a înţeles că Dumnezeu l-a cercetat într-o zi şi a înţeles că cu felul de vieţuire pe care îl dusese până atunci el nu va vedea niciodată Faţa şi Împărăţia lui Dumnezeu. Că trebuie neapărat o schimbare, o naştere din nou, o începere nouă, un legământ nou şi o viaţă nouă.
Asta ne aduce nouă primăvara. Asta ne aduce nouă Învierea Domnului. Şi apoi nădejdea cea dulce a Înălţării Domnului, Care ne-a lăsat nouă cuvântul: „Mă duc… nu vă voi lăsa orfani. Voi trimite alt Mângâietor. Dar Eu Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Locul acela ni-l pregăteşte Domnul cu ceea ce facem noi şi trimitem noi astăzi, ieri, mâine, până în ziua când vom merge să moştenim Împărăţia în care dorim să ajungem.
Din toată inima noastră rugăm pe Domnul să ne ajute să medităm asupra acestor adevăruri. Că numai faptul că avem noi casele acestea trupeşti bine zidite pe temelie, că avem grădinile trupeşti şi ogoarele noastre promiţătoare de mult rod şi bine îngrijite, numai acest lucru nu-i de ajuns. Trebuie să ne gândim noi la casa noastră veşnică şi la ogorul sufletului nostru pe care trebuie să-l îngrijim, să aducem roadă pentru Dumnezeu.
Noi mulţumim Domnului pentru această Lucrare minunată în care Dumnezeu ne-a făcut pe noi să cunoaştem aceste adevăruri. Că nu ne-a lăsat în întuneric cum se duc ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu cunosc Sfântul Său Cuvânt şi care nu pun mâna niciodată pe acest Cuvânt; care nu pun genunchii niciodată şi care nu trimit spre Dumnezeu lacrimile rugăciunii şi dorinţa pocăinţei adevărate. Şi, cerând ajutor pentru un rod veşnic, să se străduiască să aducă acest rod.
Noi de fiecare dată, în casa noastră şi pe masa noastră, ţinem Cuvântul lui Dumnezeu; şi în mijlocul adunării noastre, nu numai Cuvântul Domnului, ci şi semnul răscumpărării noastre: crucea, Golgota, Iisus cel Răstignit. Prin El am fost noi răscumpăraţi şi prin El am căpătat noi lumina asupra tuturor acestor adevăruri. În Lucrarea aceasta ne-a trezit Dumnezeu şi ne-a deschis ochii. Scrie adeseori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Atunci Iisus le-a deschis ochii să vadă”; sau: „…le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile”. Şi apoi le-a putut spune: „Ferice de ochii voştri că văd.”
Ocupându-ne de treburile celelalte, adeseori suntem ispitiţi şi noi să uităm de grădina cerească. Ocupându-ne prea mult de treburile acestea pământeşti, uităm de lucrurile duhovniceşti. Şi peste mulţi vine ziua cea din urmă şi-i găseşte nepregătiţi. Mulţi sunt şi astăzi dintre cei care tot sparg şi tot clădesc, şi tot zidesc. Cum a fost bogatul din Evanghelie, care a zis: „Am multe bogăţii, strânse pentru mulţi ani. Ce să fac?”. A început să spargă şi să construiască alte magazii. Ce simplu putea să le rezolve el! Ceea ce îi prisosea putea da săracilor şi avea astfel o bogăţie sus în cer. Dar el s-a gândit tot să dărâme şi iar să clădească. Şi în vecii vecilor cred că aceasta va fi pedeapsa. Vor tot dărâma şi vor tot clădi, ca să nu aibă odihnă nici pe pământ, nici sub pământ cei care nu caută odihna sufletului în Hristos.
Mântuitorul a spus – cum a zis fratele în cuvântul care s-a citit: „În ziua cea din urmă a praznicului, Iisus S-a ridicat în picioare şi a strigat…”. Sunt câteodată nişte adevăruri pe care trebuie să le strigi. De ce trebuie să le strigi? Pentru că cele mai multe urechi sunt înfundate de păcat şi nu aud, dacă le vorbeşti încet.
Cuvântul lui Dumnezeu, de obicei, are trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc şi cei de la margine. Adică cei care aud, înţeleg şi primesc tot cuvântul care se mărturiseşte; cei care aud şi înţeleg o parte din el; şi cei care n-aud, nici nu-nţeleg nimic.
M-am bucurat de atâtea ori când, fiind fraţi care vorbeau mai încet şi adunarea fiind mare, erau mulţi fraţi pe la margine şi spunea câte unul: „Frate, mai tare, că nu se aude.” Ce suflete frumoase sunt acestea care, cu toată puterea urechilor, se străduiau să înţeleagă Cuvântul, dar, din cauza depărtării la care erau, nu-l puteau auzi. El n-a vrut să piardă nici un cuvânt, de aceea spunea: „Mai tare, frate!”; sau: „Mai repetă o dată, frate, că n-am înţeles”. El dorea să nu scape şi să nu piardă nimic. Ce minunate sunt aceste suflete pe care nu le împiedică nici somnul, nici oboseala, nici depărtarea să audă şi să înţeleagă tot Cuvântul lui Dumnezeu! Că-n zadar sunt numai urechile noastre aici (sau poate că nici urechile…), dacă ele nu ne ajută să ajungă Cuvântul la inimă. Acolo, Cuvântul să deschidă nu numai prima încăpere – cum de obicei se deschide la foarte mulţi –, ci Cuvântul lui Dumnezeu să deschidă toate cele trei compartimente ale inimii noastre. Că foarte mulţi primesc Cuvântul lui Dumnezeu numai în prima parte, adică în camera din faţă, unde-i aranjat totul frumos ca într-o vitrină. Oricine se uită, să vadă că acolo e totuşi cineva credincios. Pe când, mai înapoi e compartimentul cu lucrurile ascunse. Şi-n urmă de tot, cu păcatele ascunse, pe care omul niciodată nu vrea să le aducă, să le mărturisească şi să le lepede înaintea lui Dumnezeu.
Lumea sufletească, pentru noi, se compune din trei părţi: partea văzută – cuvântul, vorbele care ni-s uşor înţelese şi uşor spuse. Pe urmă vine partea gândurilor – pe care nu toţi le spunem totdeauna, ci de cele mai multe ori ni le ascundem. Apoi vine partea simţirilor, adică fundul cel mai adânc al inimilor, în care zac cele mai ascunse părţi ale omului, cu care puţini oameni vin la cunoştinţa lui Dumnezeu. Vorbele sunt în camera din faţă. Gândurile, în camera de la mijloc. Şi simţirile, simţămintele, în camera din fund. Cine a ajuns să deschidă Domnului toate aceste trei uşi şi să spună: „Doamne Iisuse, vino până în fundul inimii mele şi controlează, şi curăţeşte Tu şi simţirile mele, şi gândurile mele, şi partea mea văzută”, acela va vedea cu adevărat pe Domnul şi într-adevăr în inima aceluia [El] a pătruns.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
