Împreună cu Sfinţii închisorilor

Pe lângă omagierea centenarului Patriarhiei Române, 2025 este şi anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor români din secolul XX, iar ziua de 9 martie, care coincide cu Duminica Ortodoxiei, este consacrată cinstirii Deţinuţilor Politici Anticomunişti din România, care au pătimit în perioada 1944-1989, pe care, cu admiraţie şi cu evlavie, îi numim Sfinţii închisorilor. La aceste două premize, se adaugă şi începutul Postului Mare care ne cheamă la un urcuş spre Înviere, la o nevoinţă sfântă şi la un război nevăzut cu propriile noastre scăderi şi păcate. Pentru folosul nostru duhovnicesc, pentru deşteptarea noastră din adormire, pentru ridicarea noastră din moarte sufletească şi pentru a ne lumina Hristos (Efeseni 5, 14), vă adresez chemarea să postim, folosindu-ne de pilda lor. Pentru Sfinţii închisorilor, detenţia, cu toate chinurile îndurate, a fost un permanent post. Prin credinţă foarte puternică, ei nu doar că au supravieţuit, ci s-au întărit lăuntric şi au realizat un binecuvântat urcuş duhovnicesc din slavă în slavă. Privind la ei cum şi-au încheiat viaţa (Evrei 13, 7), constatăm nişte etape sau trepte spre desăvârşire şi sfinţire.Prima treaptă: eliminarea socială. Cei consideraţi duşmani ai regimului erau marginalizaţi şi stigmatizaţi. În aceste condiţii de smerire impusă, ei şi-o asumau în mod liber ca virtute rânduită de Dumnezeu spre mântuire. Prin smerenie, omul străbate cea mai lungă cale, spre adâncul sufletului său pentru a afla unde se află în raport cu Dumnezeu şi spune asemenea vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13). Pilda lor ne cheamă şi pe noi la o retragere în sine şi cât mai departe de „duhul lumii – despre care spunea Sfântul Paisie Aghioritul că – este mai rău şi mai viclean decât diavolul”.A doua etapă: ascetică.Din momentul în care erau închişi, deţinuţii erau supuşi unui regim de umilinţă morală, fizică şi psihică. Înfometarea, bătaia, torturile abomi­nabile, anchetele şi alte metode draconice constituiau programul permanent de vieţuire după gratii. Luminaţi de Dumnezeu, Sfinţii închisorilor au transformat această „asceză” impusă într-o asceză liber asumată ca formă de despătimire şi de sporire duhovnicească. Postul Mare ne cheamă şi pe noi la un mod de viaţă, astfel încât „duhul curăţiei, al smereniei, al răbdării şi al dragostei”, pe care l-au dobândit cu prisosinţă Sfinţii închisorilor, să-l dobândim şi noi spre mântuirea noastră.A treia etapă: metanoică. În condiţiile de umilinţă la care erau supuşi, Sfinţii închisorilor puneau totul pe seama propriilor păcate şi făceau act de maximă căinţă şi umilinţă, o schimbare sau transfigurare a modului de a gândi şi vieţui, până la spovedania făcută la preoţii din puşcării. Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul închisorilor” avea o preocupare primordială în a se cerceta pe sine, a-şi mărturisi des păcatele şi întrebân­du-i pe confraţii din celulă dacă nu cumva văd ceva negativ la el pentru a se pocăi desăvârşit. Nota fundamentală a Postului Mare este pocăinţa, precum ne dezvăluie toată imnografia Triodului, sintetizată în cântarea: „Uşile pocăinţei deschide-mi-le mie, Dătătorule de Viaţă...”, pe care, în condiţii de libertate, să ne străduim a o împlini şi noi.A patra etapă: anastasică. Sfinţii închisorilor au reuşit o înviere în duh. Au ajuns la un nivel atât de înalt al rugăciunii, încât au înviat în spiritul lor şi, în acest proces inundat de harul sfinţitor al Duhului Sfânt, s-au întâlnit cu Hristos. Hristos le devine prezent şi trăire permanentă, (Galateni  2, 20), timpul dispare, spaţiul şi locul de detenţie nu mai este resimţit – sufleteşte şi trupeşte – ca o suferinţă, ci ca mijloc de urcuş spre Înviere. Ei au practicat isihasmul, în puşcărie, asemenea marilor părinţi duhovniceşti, asemenea Sfântului Grigorie Palama, astfel încât, după mărturia multora, celulele au devenit adevărate chilii monahale, sau după spusa Părintelui Justin Pârvu că „Toate mănăstirile noastre, în toată istoria lor, n-au dat atâţia sfinţi, cât au dat puşcăriile comuniste”. Acest mod de vieţuire al Sfinţilor închisorilor să ne fie şi nouă, celor de astăzi, un puternic imbold de trăire a Postului Mare în duh de rugăciune spre învierea noastră din moartea păcatului.A cincea etapă: mărturisitoare. Prin modul lor de viaţă, au convertit la credinţă şi pe alţi de­ţi­nuţi mai puţin credincioşi şi au impresionat pe torţionarii care-i chinuiau. Apoi, după ieşirea din puşcărie, prin scrierile sau mărturiile lor orale, dar mai ales prin duhul ce-l emanau, au adus pe mulţi la o credinţă puternică. De pildă, cartea memoralistică „Întoarcerea la Hristos” a mărturisitorului Ioan Ianolide a convertit pe mulţi spre o vieţuire în duhul lui Hristos. Aşadar, întăriţi de pilda Sfinţilor închisorilor să începem şi să săvârşim călătoria dohovni­cească a Postului Păresimilor spre a muri şi a învia cu Hristos, după cum, dumnezeieşte, spune fratele Traian Dorz: „Îngerii din ceruri cântă azi cu noi / Şi pe toţi ne-ndeamnă, înviaţi şi voi! / Fraţi, surori, cu toţii, într-un gând voios, / Haideţi să ne-nvie şi pe noi Hristos!”…

Pr. prof. Vasile PĂVĂLEANU