13 martie 1959 fr.Traian Dorz este arestat din gara Călanu Mic și confiscată casa de la Sânicoară .. tot atunci au fost arestați și frații de la Sebeș,Craiova,Timișoara,Galați,Suceava…
cuptorul pregătit era încălzit de şapte ori. Iar în el am fost strânşi şi aruncaţi toţi cei despre care, până în momentul acela, fuseseră strânse cele mai multe dovezi şi date că am avea răspunderi şi roluri în Lucrarea Oastea Domnului.
Pentru toată cernerea asta se făcuse un plan nu numai undeva Sus, planul grijii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru salvarea Lucrării Oastei. Ci şi „sus” pe pământul nostru, în Sinod şi în Guvern, pentru nimicirea ei.
Dar oamenii nu pot face niciodată decât atâta cât şi atunci când porunceşte sau îngăduie hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu.
Totul începu deci, de data asta, în martie 1959.
Mă mutasem de curând la Călanul Mic, lângă Hunedoara, şi eram angajat de o lună la un depozit de materiale, unde lucram douăzeci şi patru de ore, iar altele douăzecipatru eram liber.
Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cât promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum şi mie îmi promisese omul la care îmi vândusem casa de la Sânicoară că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie.
Cum nici până la 10 martie, acela nu-mi dăduse banii cu care eu eram dator, a trebuie să merg să mă împrumut undeva.
Aşa am ajuns la hotărârea grea, dar silită, să merg la Comăneşti să încerc printre fraţii de acolo un împrumut, până ce îmi voi primi banii de la cel care mi-i datora.
Familia binecuvântată a fratelui şi a sorei Iftimoaie împreună cu alţii de acolo m-au înţeles şi m-au ajutat, împrumutându-mi aceşti bani cu care mă întorceam acasă spre a-mi plăti datoria.
Încă de pe drum m-am observat urmărit. Cineva mă însoţise, încă de acasă, tot drumul până acolo şi înapoi.
În seara de 13 martie, când am sosit, încă de la coborârea din tren m-am văzut înconjurat de vreo cinci sau şase civili şi miliţieni care s-au repezit să mă prindă ca pe un făcător de rele. Se înnoptase…
Am fost dus acasă, unde mi s-a făcut o percheziţie şi mi s-a luat tot ce aflaseră: cărţi şi scrieri. Apoi am fost suit în maşină şi dus din nou la Securitate la Deva, unde mai fusesem cu şase ani în urmă.
În tot timpul de la arestarea mea şi până la depunerea în Deva, oamenii aceia care m-au arestat la gară s-au purtat cu multă asprime şi vrăjmăşie atât faţă de mine, cât şi faţă de familia mea. Nu s-au mulţumit că m-au luat pe mine şi lucrurile cu care m-au dus, ci a doua zi s-au dus din nou, asuprind pe ai mei şi cerând să le dea şi cei zece mii de lei pe care tocmai îi împrumutasem şi pe care i-au confiscat.
După aceea s-au dus la casa de la Sânicoară, de unde încă nu ne adunasem lucrurile, şi au confiscat tot ce am avut acolo. Toate lucrurile fetei mele, Nina. Cearceafuri, perne, ştergare, masa, patul, dulapul, scaunele… tot puţinul ce-l aveam.
După aceea, cei de la Cluj au confiscat şi casa, cu grădină cu tot.
Nu ne-au lăsat nimic, decât ceea ce aveam pe noi.
După arestare, n-am stat la Deva decât o noapte şi o zi…
A venit de la Cluj o maşină care m-a luat de aici şi m-a dus acolo, la Securitatea din Cluj, unde trebuia să trec prin chinurile până sub moarte ale celui de al şaptelea cuptor…
Cel care m-a luat în primire de la Deva, ca să mă ducă la Cluj, era în uniformă de ofiţer cu grad de căpitan…
S-a purtat destul de omenos cu mine. Nu mi-a vorbit aproape nimic, iar îndată ce am ieşit din Deva, s-a aşezat în maşină lângă mine, apoi şi-a pus capul pe umărul meu şi a dormit până la Cluj. Dumnezeu să-l binecuvânteze că nici după aceea omul acesta nu mi-a făcut nici un rău direct. Şi nu ştiu să fi făcut nici altcuiva.
La Cluj am fost dus în fundul celui mai izolat coridor. Apoi a început ancheta lungă şi grea a celor opt luni de zile şi nopţi, din martie până în noiembrie, când am fost dus la judecată şi condamnat.
Aici am retrăit clipă de clipă şi pas cu pas cumplitul calvar al celei mai grele şi mai lungi golgote din viaţa mea de până atunci. Fiindcă, dacă până acum, de câte ori fusesem dus, aveam a răspunde doar pentru mine singur, acum trebuia să răspund pentru mulţi…
Înainte de a fi luat eu în 13 martie, nu mai aflasem să fi fost arestaţi nici unii dintre fraţi, în afară de Voina de la Sebeş, despre care n-am fost întrebat nicăieri şi niciodată nimic. Dar în acelaşi timp cu mine au mai fost arestaţi mulţi fraţi din ţară. La Craiova, la Timişoara, la Galaţi, la Suceava, la Deva…
Anchetatorul nostru, un căpitan, ne cunoştea atât de bine pe toţi, încât ne‑am putut uşor încredinţa că omul acesta ne urmărise ani de zile pe fiecare.
Din prima zi mi-a spus, exprimând fără să-şi dea seama, adevărul tainic al planului ceresc:
– Domnule Dorz, aţi fost daţi în mâinile mele. N-are nici un rost să vă faceţi iluzii. Trebuie să ştiţi că noi cunoaştem totul despre voi toţi. Eu trebuie doar să stabilesc gradul de vinovăţie al fiecăruia dintre voi. Aşa că vedeţi! Orice aţi încerca, tot acelaşi va fi rezultatul…
– Şi dumneavoastră sunteţi în mâinile lui Dumnezeu. Toţi suntem în mâinile Lui, am zis eu încet, privind în ochii lui. Faceţi ce trebuie să faceţi!
Părându-i-se probabil că prima noastră întâlnire şi începutul discuţiilor noastre n-a fost potrivit, vrând să ocolească alunecarea vorbirii noastre pe acest făgaş, a luat îndată o atitudine aspră şi mi-a poruncit dur:
– Stai acolo la masă! Vei răspunde numai la ce te voi întreba eu! Şi fără să‑mi vorbeşti despre Dumnezeu şi despre Hristos! Despre asta ai vorbit până acum destul şi prea mult altora… Acum va trebui să dai aici seama pentru toate acestea!
Astfel începu pentru mine lungul şir al anchetelor de zi şi de noapte al celor opt luni.
În celulă cu mine mai erau când doi, când trei, când patru sau chiar şase deţinuţi. Fiecare, condamnat pentru altceva. Nu erau băgaţi împreună niciodată câte doi care au fost învinuiţi de aceeaşi lucrare.
Unii erau pentru politică, alţii pentru sabotaj, alţii pentru trecere de frontieră, alţii pentru aur, alţii pentru felurite crezuri religioase interzise…
Din când în când se făceau schimbări prin celule, mutându-i şi împrăştiindu-i pe cei care fuseseră un timp împreună. Probabil, spre a nu se prea împrieteni unii cu alţii. Mai erau mutaţi cu acest prilej în alte celule, cu alţi arestaţi, cei care erau puşi să culeagă de la noi informaţii pe care nu le cunoşteau anchetatorii noştri despre noi, cei care eram în cercetările lor. Erau unii la care nici nu te puteai gândi că sunt iscoade.
Nici eu nu m-am putut gândi că şi acolo, în starea aceea de chin, mai sunt oameni care umblă să stoarcă prin prefăcătorie, de la cei care erau închişi împreună cu ei, lucruri pe care aceştia nu le spuseseră, ca apoi, când erau scoşi „la cercetări”, să spună tot ce aflaseră despre cei cu care fuseseră puşi. Nu m-am putut gândi, până când mi s-a întâmplat şi mie aşa, cu unii dintre cei cu care am fost pus sau care au fost aduşi unde eram eu.
Acum ştiu cu groază că sunt şi astfel de oameni. Dar aceasta încă nu este nimic. Şi lucruri mai mari voi afla…
Când se descuia uşa celulei noastre pentru ca cineva să fie băgat sau scos, cu toţii trebuia să ne întoarcem imediat cu faţa la peretele celălalt…
Dacă cel care deschidea făcea: „Psst!”, asta însemna că trebuia să ne întoarcem tot imediat toţi înapoi, cu faţa spre uşă. Pentru ca el să şi-l aleagă pe acela de care avea nevoie.
Dacă nu-l cunoştea, întreba încet:
– Care eşti… cutare?
Dar în curând începură să ne cunoască atât de bine toţi cei care făceau treaba asta, încât nu mai era nevoie să ne întrebe de nume.
De la început am aflat că celui ce venea să ne ia îi ziceau „uliul”!
Îndată ce se apropiau paşi şi se opreau la uşă, unul şoptea speriat:
– Uliul!
Uşa se deschidea într-adevăr şi el apărea aspru. Se uita peste noi şi întindea celui ales ochelarii cei negri pe care totdeauna îi avea în mână.
Luam ochelarii, care erau nişte petice rotunde de piele neagră, legaţi cu elastic, sau chiar un fel de ochelari de sticlă neagră căptuşită. Elasticul tare, era îndesat pe după cap, să strângă în aşa fel ochii, încât să nu poţi zări absolut nimic. Apoi, punând mâinile la spate, trebuia să mă las înhăţat, dus şi condus de cel care mă luase, până unde trebuia să mă ducă… Mergeam dus numai de picioarele mele şi împins ori tras de către cel ce mă înhăţase de mână.
De obicei acela se grăbea… Şi atunci – pe coridoare necunoscute, peste praguri, pe scări ce trebuia să le urc sau să le cobor, prin uşi ce trebuia să le trec, cu ochii adesea prea strânşi sub elasticul prea tare – mă izbeam de margini, mă loveam de sus, mă împiedicam de jos…
Uneori chiar cel ce mă ducea, în bătaie de joc, făcea în aşa fel, încât acestea să mi se întâmple cât mai des. Atunci se prefăcea tot el furios:
– De ce nu eşti atent, boule!
Şi mă mai izbea şi el încă odată.
Necunoscându-i după numele lor adevărat pe nici unul dintre gardieni, arestaţii îi botezaseră ei, pentru ei, pe fiecare dintre cei cu care aveam de-a face mai des. Numele le era dat fie după felul lor de a se purta, fie după câte o expresie mai des întrebuinţată de către cel numit… Astfel unul era Podoabă, fiindcă avea obiceiul să-i spună fiecăruia dintre noi în vreo batjocură: „Hai odată, podoabă!” Sau: „N-ai murit încă, podoabă?”…
Altuia îi ziceau Tapirul, pentru figura lui asemănătoare acelui animal şi pentru felul nesimţit în care se purta.
Unuia mai cumsecade i-au pus numele Pune-plin.
Asta, de la o întâmplare pe care o spun aici pe scurt:
Celula în care eram şi eu, am mai spus că era în fundul ultimului coridor. Acolo se termina totdeauna de împărţit mâncarea.
Când se înmulţeau cei din celelalte celule până la noi, atunci se întâmpla că noi primeam mâncare mai puţină, cum ajungea. Când se împuţinau ei, la noi ajungea cratiţa mai plină.
De obicei se înşiruiau pe coridorul din faţa celulelor noastre atâtea castroane câţi deţinuţi eram prin cele patru sau cinci celule ale acestui coridor.
Apoi se punea în ele puţina porţie reglementară de mâncare. Cel care făcea treaba asta era gardianul de serviciu pe coridor împreună cu o femeie de la bucătărie.
După ce se împărţea mâncarea câtă se ajungea, începeau să dea, de la prima celulă, castroanele înăuntru. Noi trebuia să stăm, unul, la uşă, spre a le primi.
Femeia de pe sală, ascunsă după uşă, le dădea gardianului, iar gardianul doar ni le întindea nouă, celor de dincoace, prin uşa abia întredeschisă doar cât să încapă mâna lui cu castronul.
La uşă stătea doar unul, care primea castronul din mâna gardianului. Ceilalţi trebuia să stea mai departe, luându-şi fiecare castronul lui, începând de la cel mai din fund.
În ziua aceea, gardian de serviciu pe sală era unul mai cumsecade. (Pentru că şi acolo puteau fi oameni cumsecade. Am cunoscut mulţi. Dumnezeu le va răsplăti odată tuturor acestora, pentru că mult ne-am rugat pentru acei gardieni care acolo, unde era atâta răutate şi suferinţă, ei, fără să-şi calce îndatoririle lor, au fost totuşi oameni, purtându-se omeneşte, şi nu ca alţii, drăceşte, cu acei pe care îi supravegheau…)
Deci în ziua aceea era de serviciu pe sală un tânăr gardian – om cumsecade. Se potrivise să rămână mai multă mâncare de pe celelalte coridoare.
De obicei gardienii ceilalţi nu ne dădeau decât puţina porţie reglementară, iar cealaltă mâncare, oricâtă rămânea, o aruncau. Aşa era ordinul de la comandantul celularelor. Înfometarea deţinuţilor era încă unul dintre mijloacele de chinuire şi constrângere legale. Aşa că nimeni n-avea voie să ne dea nici o lingură de mâncare în plus. Mai puţină putea, dar mai multă nu…
În ziua aceea deci rămăsese mai multă mâncare, iar omul-om n-a vrut să o arunce!
L-am auzit şoptindu-i femeii de la bucătărie, venită cu el ca să împartă mâncarea prin castroanele noastre:
– Pune plin, pune plin!…
Femeia îi răspunse în şoaptă:
– Bine, dar, dacă ne prinde, tu răspunzi!
– Pune plin, şopti el din nou, pune plin.
Femeia râse şi îi zise din nou încet:
– Bine, numai să nu vină!
Şi mai trecu o dată cu oala, punând plin fiecare castron.
Dar, în clipa când era să înceapă să ne dea castroanele, se auziră pe coridor paşii şi vocea comandantului ţipând:
– Ce-i ţigănia asta? Ce banchet este aici? Imediat să dispară porcăria asta! Aşa faceţi voi?
Se auziră castroanele golite din nou în oală, apoi polonicul zgârcit împărţind în grabă săracul lui conţinut în castroanele noastre ruginite. Şi mâncarea rămasă fu aruncată la canal…
După ce plecă comandantul, femeia pufni în râs şi îi zise gardianului:
– Pune plin, pune plin! Vezi? Nu ţi-am spus eu?
De atunci, Pune-plin i-a rămas numele. Ne-am temut să nu-l pedepsească. Nu ştim dacă l-a pedepsit sau nu.
Şi astfel de lucruri se puteau întâmpla pe acolo.
Cred că astfel de gardieni – oameni cu care toţi am avut de a face pe acolo – au fost crescuţi de mame credincioase sau în familii temătoare de Dumnezeu. Aceşti oameni, văzându-ne cât de chinuiţi eram chiar şi aşa, de către legea apăsătoare sub care eram puşi, au căutat adeseori, pe cât au putut, să se poarte faţă de noi nu cu ura şi cruzimea celorlalţi, ci cu dreptatea şi legalitatea înţeleasă omeneşte. Ei îşi făceau datoria de slujbaşi puşi pentru o asemenea misiune, dar cu omenia legii, nu cu sălbăticia ei. Unde atârna de ei, se arătau oameni faţă de semenii lor – şi nu fiare.
Iată ce însemnat lucru este educaţia religioasă în familie! Iată ce mare răspundere are mama!
Fiul pe care îl creşte ea poate va deveni cândva unul de care va depinde fericirea sau nefericirea altora. Dacă ea, mama, sau el, tatăl, şi-a crescut copilul să fie om, atunci fiul lor, când va fi mare, va fi om faţă de semenii săi. Şi oamenii şi Dumnezeu vor binecuvânta odată pe omul acesta şi pe mama sau pe tatăl lui, care l-a crescut să fie om, şi nu fiară.
Dar, dacă el va fi fiară, atât oamenii care vor avea de a face cu el, cât şi Dumnezeu îl vor blestema nu numai pe el, ci o dată cu el şi pe cei care l-au făcut pe lume fiară, şi nu om.
O, de câte ori am gândit, gemând prin anii aceia mulţi şi crânceni, ce bine ar fi fost dacă poporul nostru ar fi avut mai multe mame credincioase! Dacă legile erau cum erau, măcar oamenii care erau puşi să le aplice să fi fost oameni. Şi să le aplice omeneşte…
De la oamenii care veneau de prin celelalte celule am aflat că aproape în fiecare celulă de prin tunelurile astea este câte un frate din Oastea Domnului. Astfel am aflat despre toţi cei douăzeci şi cinci de fraţi care alcătuiau lotul pe ţară, al cărui proces ni-l pregăteau aici la Cluj. Fiindcă aici la Cluj se desfăşurase cele mai multe dintre întâlnirile noastre cu fraţii mai de răspundere din Lucrare. Aici locuisem eu în cei doi ani cât se desfăşurase munca noastră pentru legalizare. Şi aici era omul de la Feleac, unealta de care se folosiseră atât de bine cei care ne pregătiseră „ghetsimanii” noştri.
Chiar şi acest lucru, am înţeles atunci că era destinat mai dinainte ca să se întâmple aşa. Căci altfel de ce a trebuit să vin eu de la Simeria tocmai aici la Cluj, tocmai aici unde locuia acest om care era pus să mă urmărească permanent. Şi să-mi fie ca un ţepuş în coastă! Şi să stau aici la Cluj doar acei doi ani cât a fost necesar pentru a se strânge împotriva mea şi a fraţilor toate informaţiile din care să ni se formeze dosarele noastre de trimitere în judecată. Iar după ce s-au făcut acestea, eu să nu mai pot sta aici. Să plec. Fiindcă se sfârşise vremea pentru care fusesem adus aici!
Aşa se întâmplă cu toate lucrurile: când le vine vremea şi locul în care trebuie să se întâmple: de nu vin ele la tine, te duci tu la ele! Numai noi nu le vedem pe toate. Sau nu le prevedem. Rânduit este însă tot ce trebuie să întâlnim în viaţă. Dacă nu vine focul la noi, mergem noi la el!
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998- (Polsib), Vol. 3, pag. 333
