Oastea Domnului

În căutarea Tatălui

Permanent, înlăuntrul meu şi în jurul meu, am simţit puterea Creatorului a toate.

Aşa, bunăoară, în câmpie, sub adierea zefirului, am priceput legănarea lanurilor cu spicul plin, prospeţimea stropilor de rouă de pe floarea de «Nu-mă-uita», din care albina soarbe, cum suie seva pământului în tulpina plopilor şi tremurarea aripilor de fluturi parcă speriaţi de furtună. Am ascultat rapsodia ţărânii, ştiind că se apropia ziua reîntoarcerii rândunelelor la cuiburile lor.

Am admirat măreţia divină din razele de lună, din lumina slabă a nopţilor întunecoase şi din cea filtrată prin pădurile albe de mesteacăn, din unduirile codrului, de pe mormintele celor uitaţi de urmaşii lor.

În natura-templu, L-am ascultat pe Iisus, Care, la vârsta de doisprezece ani, le vorbea preoţilor iudei; am fost aproape de El, când îi însoţea pe cei doi ucenici, în drum spre satul Emaus, L-am observat, transfigurat, în boabele de grâu şi în cele de struguri tămâioşi, din care creştinii se sfinţesc prin Taina Împărtăşaniei.

Acolo, în câmpie, mi-am imaginat susur de izvoare, vibrare de val marin, dogoare de pustiu şi răcoare montană.

Am petrecut clipe cu înţelesuri tainice la munte, unde am perceput universul ca pe o orgă uriaşă, în care răsunau melodii îngereşti. În murmur de izvoare şi în freamăt de brad, în linişte şi în zbucium de furtună cu grindină, mi-am purificat inima pângărită de serpentinele întinate ale vieţii. Sus, între flori de primăvară şi în dansul fulgilor de zăpadă, am înţeles profunzimile muzicii dumnezeieşti, prin care am trăit clipe de ecouri tainice.

În valurile de căldură aurie a lunii iulie şi în reverberaţiile razelor de lumină pierdute sub cerul înstelat, Tatăl îmi întindea mâna să urc o potecă de munte, îngustă şi abruptă, cu cotituri neprevăzute, făcându-mă să mă gândesc la drumul de sub măslinii din Grădina Ghetsimani.

În zare, acolo unde cerul îmbrăţişează valurile, am văzut miracolul naşterii luminii. Puncte negre în nemărginire, departe de malul mării, bărcile păreau legănate de o minune divină. Făceam parte din nisip şi din scoici, din apă şi din pescăruşi, din singurătate şi din nemărginire.

Câţiva nori potenţau lumina ce se strecura pe crestele valurilor în puzderie de sclipiri ca de stele ale cerului şi, poate, ale adâncurilor şi ale sufletelor. Luminaţi de sus, norii aveau margini de jăratic. O lumină difuză, a cărei intensitate creştea neaşteptat, îţi înmuia inima. Din ceaţa albastră a zării, curgeau raze stacojii, formând o coroană împărătească, ce anunţa venirea soarelui. A astrului Căii noastre lactee. Depăşind lumina tuturor stelelor din univers, Dumnezeu este lumina ce nu poate fi văzută de omul care n-ar suporta puterea ei divină.

Fiul S-a întrupat, ca noi să-L putem vedea faţă către faţă şi să-L putem cunoaşte. Din iubire, pe Sfânta Cruce, ne-a ridicat păcatele, ca să avem puritatea naturii, aşa cum poate fi ea într-o dimineaţă de mai pe malul mării.

Pe valurile înstelate, mereu spre noi vine Iisus, Lumina şi Pâinea lumii, vorbindu-ne, ca şi lui Simon-Petru, despre puterea credinţei. În acel loc unde s-a născut viaţa, pe malul mării, am perceput ceva din adâncimea tainelor şi, cu disperare, am strigat: „Mi-e dor de Tine, Doamne! Sunt însetată de cer!“ Neliniştea mea surdă s-a potolit în clipa în care L-am cunoscut pe Iisus.

Într-un miez de noapte, deşi simţurile îmi erau pline de culori feerice, de melodii şi de fum de tămâie, un dor mistuitor căuta înălţimea cerului şi, singură, înconjurată de taine, am strigat, cutremurându-mă: „Mi-e sete de ceruri, de înaltul de Dincolo. Mi-e dor de Tine, Doamne! Sufletul meu e însetat de veşnicie“. Într-un târziu, Domnul Iisus mi-a răspuns şi, găsind-o deschisă, a intrat pe poarta inimii mele. De atunci, căptuşit cu nădejde, sufletul meu, plin de Duhul Sfânt, ridică melodii de slavă Creatorului. Înalţă cântece de slavă Celui Care trimite talazurile oceanelor să se sfarme de ţărmuri, Acelui Care face ca lava vulcanilor să fie limitată în craterul ei, ca taifunurile şi cutremurele să dureze doar câteva clipe, ca fulgerele să nu aprindă pământul, ca oamenii să fie ocrotiţi de tot răul ce ar dori să se substituie binelui. De atunci mi-am dat seama că mă ocolesc ochii jivinelor haine şi ai scorpiilor veninoase.

O adiere călduţă m-a învăluit în apropierea rugului aprins în veşnicie. Prin credinţă, mâna ocrotitoare a Mântuitorului mă conducea spre lumină. După ce am urcat un deal de păcate, abia atunci am ajuns la credinţă. Dar, când mi se părea că urcuşul meu s-a terminat, de pe locul unde ajunsesem, am zărit zeci de culmi îngemănate ce se vor urcate, treaptă cu treaptă. Câte dintre ele vor putea fi urcate de inima mea şi de paşii mei?! Treaptă cu treaptă, spre mântuire. Fir de nisip în veşnicie, purificat, vorbeam cu Dumnezeu! Îngenuncheată şi cu inima lăcrimândă, timid, şopteam: „Cât Te iubim, Doamne! Iartă-ne păcatele şi ai milă de noi. Amin.“

Din durerea mea şi a semenilor mei, izvorau raze de lumină transfigurată într-o adâncă rugăciune pentru Creator.

L-am auzit pe Domnul Iisus în glasurile clopotelor de la biserici şi de la mânăstiri, în tăcerea pustnicilor şi în tonul smerit al rugăciunii lor. L-am întâlnit pe Creator în cuvintele puţine, dar pline de bunătate ale prietenilor, în gesturi simple şi pline de înţeles ale oamenilor care nu mă cunoşteau.

Acoperiţi de un cer în nuanţele curcubeului, în acest clopot uriaş, care este pământul, într-un timp şi într-un spaţiu biologic numai al lor, oamenii aleargă între naştere şi adormire. Alternând între materie şi spirit, singuri, nu-şi pot da răspunsuri întrebărilor chinuitoare privind existenţa lor. Intră în veşnicie cu aceiaşi ochi uimiţi cu care au intrat în viaţă. Dumnezeu e singura lor călăuză.

Bucurie mi-a adus dăruirea unor iconiţe sfinţite, cu imaginile Mântuitorului şi ale Maicii Sale, celor cu deschidere pentru oaspeţii cereşti. Faptele bune rodeau parcă în mine. Acum am înţeles de ce anii mei i-au depăşit pe cei ai altora. Mi se permite să-mi spăl păcatele din tinereţe, când vedeam culorile lucrurilor şi doar le presupuneam tainele; mi se îngăduie un timp al pocăinţei. Câte o iconiţă sau câte o cărticică de rugăciuni trebuie să le dăruiesc semenilor mei încercaţi de Dumnezeu. Ca fii ai luminii, poate aceasta este o cale de a fi mărturisitori ai lui Hristos în lume.

Am înţeles că între pământ şi cer e mâna Domnului întinsă, ca să ne sprijine când ne poticnim, când oscilăm între da şi nu, între bine şi rău. E alături de noi când, liberi, luăm decizii. Încet, încet, în mine s-au odihnit încrederea şi speranţa. Şi m-am rugat: „Statorniceşte-Te, Doamne, în inimile noastre încercate, varsă în ele îndurare, iertare şi lumină izbăvitoare. Amin.“

Dinuţa MARIN – Univ. Bucureşti

Lasă un răspuns