Dumnezeu era de la început.
Sfânta Treime este cea dintâi Existenţă şi desăvârşita comuniune de iubire interpersonală, atotcuprinzătoare şi atoatecreatoare. Apar, apoi, în existenţă: lumea nevăzută a îngerilor (din care fac parte şi îngerii căzuţi, demonii), lumea materială şi omul, începând cu Adam şi Eva.
Până la venirea Domnului pe pământ, s-a desfăşurat o primă parte a lucrării divine, cu manifestarea predominantă a lucrării lui Dumnezeu-Tatăl. Urmează lucrarea lui Dumnezeu-Fiul, apoi, de la Rusalii şi până în prezent, lucrarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt.
Astfel, în Dumnezeu sunt cuprinse toată viaţa, mişcarea şi înţelepciunea. Dumnezeu, ca Primă Existenţă, include în Sine toată existenţa ulterioară, care a luat fiinţă în leagănul iubirii şi lucrării divine.
Dumnezeu iubeşte şi lucrează. A creat lumea din iubire şi a destinat-o iubirii. Spre deosebire de lumea materială, facerea omului a însemnat o contopire de iubire şi lucrare. Din acest motiv, omul este adus la viaţă nu numai pentru a iubi, ci şi pentru a lucra.
Cele Trei Persoane Treimice sunt într-o continuă lucrare. Chiar dacă uneori se reliefează lucrarea Unei Persoane, nu înseamnă că Celelalte rămân nelucrătoare. „Tatăl Meu lucrează, şi Eu, de asemenea, lucrez“ – zicea Mântuitorul. Dar El nu Se opreşte doar la atât, ci ne îndeamnă şi pe noi „să lucrăm pentru mâncarea nepieritoare“, adică să facem voia Lui.
Lumea materială, inconştientă, este ţinută în voia lui Dumnezeu, prin iubirea lui Dumnezeu. Nu tot aşa se întâmplă însă cu lumea conştientă, raţională. Omul nu rămâne în voia lui Dumnezeu, numai pentru iubirea lui Dumnezeu. Căci iubirea Sa nemărginită se revarsă peste toţi oamenii, deopotrivă. Dar nu toţi oamenii se lasă cuprinşi de voia lui Dumnezeu. Altfel spus, voia lui Dumnezeu nu se manifestă în viaţa tuturor oamenilor. De ce? Pentru că omului i s-a dat nu numai iubirea, ci şi lucrarea. Când Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, a lăsat să-şi lucreze cu eforturile sale conştiente asemănarea cu El. Căci asemănarea i-a dat-o, la creaţie, numai în potenţă.
Ar putea omul observa, conştient fiind, spre deosebire de restul creaţiei, că materia respectă fidel nişte legi nescrise, dar existente. Şi totuşi el calcă până chiar şi legile scrise, cu toate că uneori le iubeşte.
Îi este dat omului să înţeleagă binele, din chiar faptul că există opusul acestuia, răul, pe care nimeni nu-l poate nega, căci el este atât de prezent peste tot, în oameni şi între ei, încât a ajuns de nesuferit. Dar răul nu există în sine, ci el este tocmai nepunerea în lucrare a binelui.
Retrăgându-ne, uneori, în noi înşine, facem declaraţii de iubire binelui, frumosului. Dar acestea încă nu ne pot scoate din încurcătură. Răul social, de pildă, nu poate fi înlăturat doar visând la standardele apusene. Iar răul moralreligios nu poate să dispară doar admirând pe sfinţi. Dar când, iubind binele, trecem şi la acţiunea pe care o cere înfăptuirea lui, atunci lucrurile vor sta altfel.
Cu totul altfel. Într-o societate în care, alături de iubire, triumfă munca, realizările nu întârzie să apară, mai ales dacă se lucrează cu înţelepciune şi cu bună rânduială. Într-o Biserică sau într-o adunare, în care nu numai se cântă, ci se şi lucrează, răul nu-şi mai poate afla sălaş. Tot aşa, precum într-un om care iubeşte pe Dumnezeu şi lucrează voia Lui, asemănarea cu Dumnezeu şi manifestarea frumoasă şi bună nu pot rămâne ascunse. Dovada comuniunii noastre cu Dumnezeu este tocmai lucrarea bună pe care o facem.
Iubirea nu se vede; însă lucrările ei, da. De aceea zice Mântuitorul: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele“. Nu putem lucra binele, dacă nu iubim. Dar, la rândul ei, şi lucrarea aceasta va fi încercată prin foc. Iar plata lucrătorului va fi în funcţie de calitatea lucrării sale, care se va verifica prin foc. Pentru că nu oricine zice „Doamne, Doamne!“ va intra în Împărăţia Cerurilor, ci numai cine face voia Tatălui „Care este în Ceruri“. Iar făgăduinţa făcută de către Mântuitorul celor care-L iubesc pe El cu fapta este viaţa veşnică (In 6, 27; 40; 54).
Prin aceasta, Dumnezeu doreşte să ne cuprindă în comuniunea de iubire, care era la început şi prin care au fost aduse la existenţa cea văzută toate. Căci şi viaţa pe care o trăim acum este posibilă doar prin refacerea acelei stări iniţiale.
Omenirea Vechiului Testament a constatat că bucuria omului nu poate fi concepută decât constând în armonia acestuia cu Dumnezeu. Şi, tânjind după starea aceasta, a arătat peste veacuri spre Hristos: „Ţinta alergării şi căutării lor stăruitoare“.
Înainte, peste timp, privim şi noi, cei de azi, şi nădăjduim să ajungem şi noi la înfăptuirea restabilirii echilibrului de la început, primind transformarea vieţii noastre prin lucrarea Jertfei Domnului nostru Iisus Hristos, după „chipul şi după asemănarea“ Celui Care ne-a făcut dar lucrând şi noi la mântuirea noastră. Atunci, şi „Domnul Iisus va fi Totul şi în toţi“.
Cât de frumoasă va fi aoiu, o întreagă veşnicie, cântarea noastră: „Iisuse, Mire-al vieţii mele, din veşnicii, pe veşnicii“! (T.D.).
Pregăteşte-ne, Tu, Doamne, pentru Clipa Aceea! Amin.
Constantin AFRĂSILOAIA – Podoleni, Neamţ
