II Timotei 4, 5-8
Pentru că suntem înaintea marii sărbători creştine a Botezului Domnului, să ne reamintim ce le-a spus Iisus celor unsprezece ucenici în Galileea, la muntele unde le-a cerut să meargă după Învierea Sa: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ( Mt 28, 18-20). Ca urmare, ucenicii s-au răspândit printre neamuri, botezând pe cei care se pocăiau şi învăţându-i Evanghelia lui Iisus, cu toată puterea dată lor prin Duhul Sfânt. Lor li s-a alăturat Pavel, cel care avea să devină marele Apostol al Neamurilor, un mare urmaş al lui Hristos. Este de remarcat că primii urmaşi ai lui Hristos au răspândit printre neamuri dreapta învăţătură lăsată de Învăţătorul lor, luptându-se necontenit cu cei care căutau s-o strâmbe încă de pe atunci. Urmaşii lui Hristos au devenit, la rândul lor, înaintaşi pentru ucenicii pe care i-au atras în lupta sfântă şi pe care i-au îndrumat cu dragoste de părinte. Aşa a fost şi relaţia dintre Sf. Apostol Pavel şi ucenicul său Timotei.
Pentru a înţelege mai temeinic conţinutul apostolului de la II Timotei 4, 5-8, trebuie să ţinem cont de două aspecte importante. Un prim aspect este acela că Sf. Apostol Pavel scrie a doua epistolă către Timotei în timpul celei de-a doua detenţii, într-o închisoare din Roma. El este bătrân şi bolnav, sătul de toate încercările la care a fost supus în lunga sa luptă misionară, simţindu-şi aproape sfârşitul pământesc. Al doilea aspect constă în faptul că, în acei ani, decadenţa societăţii din Efes era evidentă şi credinţele păgâne erau puternice. Ca urmare, în puţinii ani care au trecut de la scrierea primei epistole către Timotei până la scrierea celei de-a doua, încercările de a denatura dreapta învăţătură au devenit frecvente în cetatea Efesului, unde Timotei a fost uns episcop de către Sf. Apostol Pavel. Astfel, Apostolul aminteşte de Imeneu şi Filet „…care au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut, şi răstoarnă credinţa unora” (II Tim 2, 18). Mai mult, face şi o proorocie despre faptul că va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr, şi se vor abate către basme (II Tim 4, 3-4).
În aceste condiţii, Sf. Apostol Pavel simte nevoia, în primul rând, să-l îmbărbăteze pe Timotei în lupta grea ce trebuia să o poarte ca ucenic şi urmaş al său şi apostol al lui Hristos: „Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin” (II Tim 4, 5) şi, în al doilea rând, să-şi exprime puternica convingere că, la sfârşitul pe care îl simte aproape, are să primească cununa dreptăţii: „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim 4, 6-8). Meditând cu atenţie la versetele 5- 8, putem afirma că ele ne prezintă predarea ştafetei unui mare înaintaş către urmaşul său, pregătit din vreme pentru a împlini mesajul lui Hristos din Matei 28, 18-20.
Dacă vrem ca învăţătura din acest apostol să-şi producă şi în zilele noastre efectul dorit, trebuie să vedem cum este raportată lumea de astăzi faţă de lumea din vremea de atunci. Astfel, se poate uşor observa că starea de decadenţă a societăţii contemporane este într-o continuă expansiune, că elementele de păgânism răsar la tot pasul şi că dreapta învăţătură este lovită din toate părţile. Această din urmă idee poate fi argumentată prin faptul că tot mai mulţi creştini susţin că sunt credincioşi, dar că se feresc să fie „fundamentalişti” şi că, în vremurile moderne, viaţa de credinţă trebuie adaptată la noile condiţii… Dacă este aşa, atunci, cu siguranţă că a sosit acea vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme (II Tim 4, 2-4).
În aceste condiţii, un rol important în lupta pentru mântuirea oamenilor îl au lucrătorii înaintaşi şi urmaşii lor care au datoria de a transmite neschimbată adevărata învăţătură a Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Orice lucrător înaintaş trebuie să înveţe pe lucrătorul urmaş aşa cum Sf. Ap. Pavel învăţa pe Timotei: să păstreze darul lui Dumnezeu în el, să nu fie fricos, să nu-i fie niciodată ruşine de Hristos sau de orişicine Îl slujeşte, să păstreze şi să păzească adevărul, să fie gata să sufere persecuţia, să facă totul pentru Hristos, să-şi aţintească mereu privirea la Hristos, să se ferească de vorbăriile goale care necinstesc pe Dumnezeu, să fie un vas de cinste, despărţit de păcat şi folositor Domnului, să fugă de poftele tinereţii, să urmărească dreptatea, credinţa şi dragostea, să înfrunte vremurile grele şi periculoase având o bună cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu, să mărturisească Cuvântul la timp şi ne la timp, să mustre, să certe şi să îndemne cu toată blândeţea şi învăţătura.
Referindu-se la datoria urmaşilor faţă de înaintaşi, fratele Traian Dorz spune: „…dacă am întoarce mai atenţi şi mai des inima spre înaintaşii noştri, spre credinţa şi pilda lor, dacă am răsfoi mai cu respect filele istoriei lor şi dacă am privi mai cu cutremur urmele şi ruinele sfinte pe care ni le-au lăsat ei, lăcaşurile şi învăţăturile lor izvorâte dintr-o credinţă puternică în Dumnezeu, atunci poate că faptele lor ne-ar trezi şi pe noi şi am ajunge să fim mai demni şi mai vrednici de părinţii noştri şi de Dumnezeul lor” («Avuţia sfântului moştenitor»). Tinerii credincioşi, care sunt actualii urmaşi, au datoria de a duce mai departe dreapta învăţătură. Având în vedere importanţa misiunii pe care aceştia trebuie să o împlinească, fratele Traian Dorz îi atenţionează pe viitorii lucrători „Să ia bine seama orice tânăr la aceste adevăruri. Căci dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept. Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade vrednice. Pomul rupt de rădăcina sa se usucă şi piere” (Păşunile dulci).
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, Îţi mulţumim pentru fericiţii noştri înaintaşi şi Te rugăm să ridici lucrători vrednici în Sfânta Ta Lucrare.
Gheorghe PINTILIE
