Ispititorul s-a apropiat de Iisus, zicându-I: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini!” Era ispita îndoielii. În ispită nu este păcat câtă vreme nu consimţim la ea. Şi Domnul Iisus a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat (cf. Evr 4, 15). Nici formele cele mai rele ale ispitei nu silesc nevoia neapărată de a păcătui; căci Domnul Iisus ne este modelul de rezistenţă la cele mai şirete ispitiri venite din partea celui rău. Ispita a fost înfruntată şi păcatul alungat.
De ce Domnul îngăduie ispitirea noastră? Pentru încercarea sincerităţii, a credinţei, a iubirii şi răbdării noastre spre creştere duhovnicească. Ispita, prin conştiinţa trează, dezvăluie şi înmulţeşte harul în noi, prin ea devenim destoinici în lucrarea cea bună, mângâiem pe alţii spre biruinţă; şi minunat este a birui pe duşmanul cel mai crud al omenirii – spre slava lui Dumnezeu – biruind El pe satana prin oameni cucernici ce se nevoiesc în El.
Retragerea în singurătate nu ne scuteşte de a fi ispitiţi. O poate chiar favoriza. Domnul Iisus a fost ispitit în pustie. Nu totdeauna postul şi rugăciunea îndepărtează pe ispititorul. Domnul Iisus le practica pe deplin, şi postul şi rugăciunea, şi totuşi satana a început şirul ispitirilor Sale, aruncând îndoiala asupra calităţii Sale de Fiu al lui Dumnezeu; şiret, căutând şi folosind text biblic rostit de Tatăl la Botezul Domnului, unde sfârşea mărturia cerească, lansând o dublă ispitire, anume îndoiala şi împotrivirea: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…”.
– Îndoiala îl satisface pe satana, după care aruncă erezia;
– îndoiala apare ca o îngrijorare sfântă privind calitatea de Fiu al lui Dumnezeu;
– se pune la îndoială textul clar al Bibliei: „Tu eşti Fiul Meu” (Ps 2, 7);
– satana contrazice experienţa noastră spirituală;
– satana pune la îndoială existenţa lui Hristos ca Fiu de Dumnezeu;
– pune la îndoială conştiinţa lăuntrică a Domnului Iisus;
– aruncă îndoială asupra unui caracter desăvârşit;
– aruncă îndoială asupra dreptului nostru de copii ai lui Dumnezeu;
– atacă duhul nostru copilăresc; atacă onoarea Tatălui nostru Ceresc;
– atacă mângâierea şi puterea bucuriei de a ne numi membrii familiei cereşti, căutând să ne răpească dreptul de copii ai lui Dumnezeu (cf. In 1, 12), să ne facă orfani şi goi, săraci şi mizerabili, ca să ne împiedice rugăciunea „Tatăl nostru”, dacă punem la îndoială dreptul de copii ai lui Dumnezeu (cf. Lc 22, 42) şi să ne destrame prin atacurile sale. Atacul îndoielii se sprijină pe împrejurările în care se afla Domnul. La fel vine şi la noi: „Tu eşti singur. Eşti izolat. Iată ce Tată ai… Tu te afli într-o pustietate. Aşa se cade unui Fiu de Dumnezeu? Eşti sau nu eşti? Tu eşti flămând. Care-i grija Tatălui Tău? De ce Te lasă în părăsire şi să flămânzeşti?”
Ştiind că atacurile vin de la satana, obţinem adeverirea obârşiei noastre divine. Suntem de neam din Dumnezeu, copii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Satana ne pune la îndoială încrederea deplină în Harul Lui.
Când ispita e biruită, nu ne temem. Toate desfătările care se ascund în Tatăl sunt îndulcite. Când ispita e biruită, vin îngerii să ne slujească, cum a fost cazul cu Mântuitorul (cf. Mc 4, 39). Prin puterea cuvântului „Dacă eşti…”, satana a vrut să stârnească în inima Domnului lipsa grijii Părinteşti, a Tatălui Său; dar Domnul i-a dat cu totul altă întrebuinţare, în încredere, şi nu în bănuială (cf. Mt 6, 30). Mare este duşmănia satanei faţă de Tatăl, încât Copilul Care-I este mai aproape şi mai scump el Îl tulbură şi-L chinuieşte cu ispitele lui.
În celula securităţii de la subsolul din Cluj, un profesor, deţinut şi el, întreba pe un frate din Oastea Domnului: „De ce Dumnezeu, Căruia Îi slujiţi, a îngăduit să veniţi aici, dacă sunteţi copil al Lui?” Fratele a răspuns: „Pentru dumneavoastră şi mulţi alţii, ca să vă mântuiţi aflând şi primind iertarea Lui”.
Domnul nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre şi tot El ne dă şi biruinţa deplină.
Să ne rugăm şi noi cu Psalmistul Domnului:
Vindecă a mea-ndoială ce m-apasă uneori,
Când mi-e inima-ntristată şi prin suflet trec fiori.
Nici o clipă de-ndoială nu vreau să-am în viaţa mea,
C-ai venit să mă răscumperi, să-mi dai pace, pacea Ta.
Da, pacea Domnului Iisus nu va permite gândurilor străine să mă copleşească cu îndoieli, va alunga şoaptele vrăjmaşe, va ţine trează conştiinţa, aducându-mi mereu aminte de scumpele-I făgăduinţe, şi-mi va da putere ochilor să-i pot ţinea peste valul îndoielii, sus la Domnul, Stânca mea.
Da, pacea Domnului Iisus este tăria împlinirilor duhovni-ceşti, care ţine mereu trează conştiinţa, trecând-o peste valurile amăgitoare ale vrăjmaşului diavol, sus, mai sus, spre culmile desăvârşirii în Hristos-Domnul, la eterna fericire.
Doamne Iisuse, ajută-ne să împlinim voia Ta, care este sfinţirea noastră, prin Harul şi darul nepreţuit al Jertfei mântuitoare, revărsat cu îmbelşugare asupra Bisericii care Te preamăreşte în sufletele şi graiul celor ce se dăruiesc deplin Ţie şi tuturor, pentru Slava şi preamărirea Ta. Ajută-ne să preţuim chemarea Ta sfântă la unitate prin Duhul Sfânt în Biserica Ta, în adunarea Oastei Tale şi, împărtăşindu-ne cu sfintele Tale daruri duhovniceşti, să aducem roade vrednice de pocăinţa noastră şi urmare sinceră pe urmele paşilor Tăi. Amin.
Iisuse, vino la noi! / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
