Inima omului care a îmbătrânit în robie şi ticăloşie sufletească

Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ticălo­şie… Iată inima omului care a ieşit odată din păcate şi pe urmă mai adânc s-a cufundat în ele… Iată inima omului care a crezut că poate sluji deodată şi lui Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi robul diavolului.

Un astfel de om ajunge într-o stare mai grozavă decât cea dintâi, ajunge într-o mocirlă sufletească mai mare decât cea dintâi.

Nu de la noi spunem acest lucru. Îl spune Evanghelia. Chipul următor nu e o născocire a noastră. E o stare sufle­tească pe care Mântuitorul şi Evanghelia Lui au spus-o răspi­cat, aşa cum se vede în imagine. Iată ce zice Mântuitorul despre cei care au ieşit din păcate şi pe urmă iarăşi s-au în­tors la ele: „Când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără apă, căutându-şi odihnă şi, neaflând, zice: «Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit». Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Lc 11, 24).

Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „În adevăr, cei care, după ce au scăpat de spurcăciunile lu­mii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se încurcă iarăşi în ele şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi. Mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea drep­tăţii, decât după ce au cunoscut-o să se întoarcă de la sfânta poruncă ce li s-a dat. Cu ei s-a întâmplat ce zice zicala cea a­devărată: câine­le s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se tăvă­lească iarăşi în mocirlă” (II Ptr 2, 20-22).

Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat o dată din dulceaţa mân­tuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la o­trava diavoleştilor patimi! Când un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un om Îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi întoarce în „casa de unde a ieşit”, cum zice Mântuitorul.

Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi satan la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încearcă să deschidă uşa. Când cel întors slăbeşte cu râvna, cu privegherea şi ru­găciunea, când începe iar a iubi lumea şi păcatele, diavolul intră iar în inima lui împreună cu toată gloata diavoleştilor patimi.

Un astfel de om ajunge într-o ticăloşie sufletească mai mare decât cea din care scăpase. O, ce mare nesocotinţă face un astfel de om!

Un astfel de om nesocotit e şi Ion din chipul dinainte. Într‑o vreme, Ion acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, îşi cură­ţise inima şi viaţa de diavoleştile patimi şi păcate. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit… Rugăciunea şi privegherea le-a părăsit şi a început iarăşi a se împrieteni cu patimile şi păca­tele… S-a lăsat înşelat de şoapta diavolului că poate sluji deodată la doi domni: şi lui Dumnezeu şi diavolului, şi, pe urmă, iată-l în ce stare fioroasă a ajuns! Inima lui s-a deschis iar pentru satan. Din casa inimii lui s-a depărtat Duhul Sfânt şi în locul Lui s-a aşezat diavolul cu gloata lui.

O, ce bine se simte satan într-o astfel de inimă! El cu­noaşte „casa” asta. A mai fost odată în ea. Acum s-a întors iarăşi şi a aflat-o „măturată şi împodobită”. A stat în ea un alt chiriaş: Duhul Sfânt, Care o măturase şi o umpluse de lu­mină. Diavolul se aşază acum în ea cu bucurie, aducând cu sine alţi şapte ortaci. Îi râde diavolului barba de bucuria bi­ruinţei. El se aşază, în inima omului celui căzut, ca într-o ce­tate pe care a cucerit-o a doua oară. El intră în inima celui înşelat, ca un biruitor şi cuceritor.

De data asta diavolul se întăreşte mai bine în inima cu­cerită. El aduce cu sine încă şapte duhuri „mai rele decât el”. Din inima celui cucerit îşi face o cetate fioroasă, întă­rită cu şapte turnuri. El îşi asigură domnia şi cârmuirea asu­pra unui suflet de om. El se întăreşte, ca să nu mai fie perturbat de Duhul Sfânt.

Şi Ion, nesocotitul acesta, l-a lăsat pe satan să-şi plineas­că planurile. Îngerul – darul Duhului Sfânt – l‑a chemat me­reu să se trezească din somnul pieirii sufleteşti, dar Ion n-a mai ascultat chemarea Duhului Sfânt… A asurzit faţă de che­mările cele sufleteşti.

Din an în an, satan l-a legat tot mai tare în lanţurile pa­timilor rele… Din an în an, Ion s-a cufundat tot mai mult în ticăloşie… Din an în an, satan a pus mâna tot mai mult pe cârma vieţii sale sufleteşti. Pe urmă viaţa lui Ion a devenit o temniţă fioroasă, iar el, un rob chinuit şi ferecat în lanţu­rile diavoleştilor patimi. Anii au trecut mereu, iar el a îm­bătrânit în robie şi ticăloşie sufletească. Acum, iată-l, se apro­pie de mormânt… Se apropie de groapă cu o viaţă plină de rod pentru împărăţia diavolului şi a iadului. A trăit o viaţă pierdută, cu un suflet pierdut. Îngerul Domnului se depăr­tează de la el. Toate stăruinţele şi încercările lui sunt acum zadarnice. Cel căzut s-a cufundat cu totul în ticăloşie. Pentru chemările Domnului nu mai are urechi şi auz. E biruit cu to­tul de cele rele; îngerul se depărtează de la el, mustrându-l şi tânguindu-se pentru pierderea lui. Se depărtează întristat şi Duhul Sfânt.

O, ce lucru grozav se vede în chipul de la pagina 103! Un suflet de om se pierde pentru Împărăţia lui Dum­nezeu. Un om îşi pierde sufletul – şi pentru această pierdere se înfioară cerul, pentru că sufletul este o comoară mai scumpă decât toată lumea aceasta.

Un suflet de om trage la cumpănă mai mult decât întreg pământul, decât toţi banii şi bogăţiile acestei lumi. Cerul se înfioară şi plânge pentru pierderea unui suflet. Dacă scrie în Evanghelie că „îngerii din cer se bucură pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10), apoi tot aşa se poate spune că îngerii cerului plâng şi se tânguiesc pentru un păcătos care-şi pierde sufletul; pentru un păcătos care nu se în­dreaptă, ci stăruie până la moarte în ticăloşie.

O, voi, păcătoşilor! O, voi, cei care aţi îmbătrânit în fără­delegi şi nu vreţi să auziţi de îndreptare, ascultaţi cum se tânguie îngerii cerului pentru sufletul vostru: „Veniţi, fraţilor, să plângem pe omul acesta care-şi pierde sufletul! Cel făcut după chipul lui Dumnezeu, iată-l cum s-a schimbat… Cel care împreună cu noi preamărea pe Dumnezeu, iată-l ce a ajuns! Cel care era cu chip mai frumos decât toate făpturile necuvântătoare, iată-l ce urât se vede!… Să plân­gem, fraţilor, sufletul lui… Să ne plângem frăţiorul pe care l-am pierdut”…

Iată, aşa se pierde, dragă cititorule, un suflet: prin neso­cotinţă, prin dezertare şi prin nepăsare de cele sufleteşti. Ia seama, dragă omule, nu te împrieteni cu lumea şi cu păcatul! Nu uita că rostul vieţii noastre este lupta neîncetată cu dia­voleştile patimi şi ispite…

De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte. Iar de cumva satan te-a prins şi te-a legat în lanţurile patimilor rele, nu dispera… Încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul!…

Oricât de ticăloşită ar fi viaţa ta, oricât de groase ar fi lanţurile robiei şi pereţii temniţei sufleteşti, tu poţi scăpa dacă-L primeşti îndată pe Cel Care a dat orbilor vedere, morţilor viaţă şi robilor libertate. Diavolul nu poate face lanţuri atât de groase, încât Golgota să nu le poată rupe. Iisus i-a tămăduit pe toţi cei stăpâniţi şi chinuiţi de duhuri rele.

Voi, toţi cei care aţi ajuns în pragul pierzării sufleteşti, primiţi-L degrab pe Cel Care vă poate scăpa… Folosiţi măcar ceasul tâlharului de pe cruce… Primiţi‑L pe Domnul până nu  vă înghite iadul şi osânda de veci!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte neîncetat, ca să n-ajung şi eu în starea cea groaznică a celor care au scăpat odată la Tine şi pe urmă iar au dezertat la diavolul şi la păcate. Satan mă ispiteşte neîncetat să apuc iarăşi pe calea cea largă a pieirii. Fii cu mine şi mă întăreşte neîncetat.

Duhule Sfinte! Trezeşte din nou, cu darul şi harul Tău, pe cei care au adormit iarăşi în păcate! Deschide‑le din nou ochii şi inimile, să vadă din nou fioroasa prăpastie în care au căzut. Dă-le dar şi putere să poată scăpa din nou din temniţa cea cumplită a diavolului. Ajută-le să scape din nou la liber­tatea cea dulce a sufletului şi a mântuirii sufleteşti. Amin.

Pr. Iosif  Trifa – “Oglinda inimii omului” – Editura Oastea Domnului, Sibiu