I Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2
În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, fiecare dintre noi cunoaştem că umblarea prea multă după lucrurile fireşti este văzută ca o mare primejdie, ea fiind o umblare după moarte, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8, 5-6). Iată cum ne lămureşte Cuvântul lui Dumnezeu, care, ca o poruncă fiind, ne arată mijlocul sigur prin care noi vom putea foarte uşor şi în mod categoric să deosebim ce este permis unui credincios şi ce nu ne este îngăduit să ne permitem. Ce ne este folositor, dar şi ce poate deveni mortal pentru noi. Ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce este vrăjmăşie cu El. Prin „carne” ni se face cunoscut că nu numai ea este dăunătoare, dar şi toate celelalte îmbuibări cu feluritele mâncăruri, precum şi toate pretenţiile legate de firea pământească a omului: de îmbrăcăminte, de prea multul confort, de luxul după moda lumii acesteia, de rangurile sociale şi alergarea după puterea lumii, de bogăţie şi slavă lumească. De alergarea cu lacomie după toate acestea şi mai ales când cineva şi le însuşeşte pe nedrept de la alţii (ca şi vameşul Zacheu), luând asupra sa blestemul oamenilor şi devenind vrăjmaş cu Dumnezeu, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare” (I Timotei 6, 9).
Apoi, Apostolul ne atrage atenţia, avertizându-ne pe fiecare în parte: „Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Fiindcă, de te-ar vedea cineva pe tine, cel ce ai cunoştinţă, că şezi la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor?” (I Corinteni 8, 10). Alegerea noastră, între slobozenie şi Duhul Sfânt la tot ce este drept, la tot ce este adevărat, la tot ce este curat şi vrednic de iubit şi de primit, ca şi orice faptă bună, ne va fi de mare folos sufletesc, precum o piatră scumpă aşezată de Domnul, în cununa veşniciei. Dar slobozenia duhului lumesc spre tot ce este împotriva acestora va fi spre alunecarea şi căderea în poftele păcatului, ca şi o piatră de poticnire pentru frăţietatea duhovnicească, văzând alegerile făcute de fratele sau sora credincioasă şi de la care ei aşteptau cu totul altceva. Atunci când cel credincios făptuieşte binele, este văzut de toţi cu ochi buni, dar doar pe el singur. Însă când un credincios face răul, toţi ceilalţi credincioşi sunt consideraţi la fel de răi ca şi el. Şi exemplele ar putea continua. Să fim cu luare-aminte la cei care ne văd şi care ne aud, la cei care ne ştiu ce facem, ce spunem,cum ne purtăm, fiindcă de acestea poate depinde mântuirea sau pierzarea multora, viaţa sau moartea, fericirea sau nefericirea lor. „Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos” (I Corinteni 8, 11).
Noi, credincioşii, suntem legaţi unii de alţii prin faptul că suntem fiii aceleiaşi patrii, facem parte din aceeaşi familie duhovnicească – Biserica – şi avem aceeaşi învăţătură sănătoasă, suntem ca şi madularele unui trup. Şi avem datorii unii faţă de alţii, în multe privinţe, de a ne ajuta unii pe alţii, aşa cum şi noi am fost sprijiniţi cândva de cineva. La rândul nostru, avem aceeaşi responsabilitate de a făptui binele tuturor oamenilor şi mai ales fraţilor în credinţă, spre a nu se poticni nimeni din vina noastră. Cum ne-am bucurat noi, atunci când am primit un dar, tot aşa trebuie să dăruim şi noi celor de lângă noi. Mulţumind astfel împreună lui Dumnezeu, Care le plineşte pe toate, tuturor. În felul acesta, nu vom face nicidecum pe semenul nostru să mai păcătuiască, ci, dimpotrivă, Numele Domnului va fi vorbit de bine dimpreună cu familia, cu Biserica şi ţara noastră, care vor fi binecuvântate de Domnul.
„Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreşit vă sunt. Pentru că voi sunteţi pecetea apostoliei mele întru Domnul” (I Corinteni 9, 1-2). Pe noi, cei care suntem din Oastea Domnului, oare cine ne-a ajutat să-L vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos? Şi dacă cunoaştem toţi răspunsul cel adevărat şi sincer, atunci să le urmăm învăţătura sănătoasă şi modul de trăire ale Sfinţilor noştri Înaintaşi.
„Fiecare avem în lupta asta sfântă a vestirii Evangheliei o adunare scumpă, de care suntem mai legaţi decât de orice altceva. Şi nişte suflete scumpe de care suntem legaţi mai mult decât de oricare altele. Acestea sunt, de obicei, adunarea dragostei noastre dintâi; locul din care avem primele amintiri frumoase cu Domnul; primele mărturisiri ale Cuvântului; primele bucurii frăţeşti; primele suflete aduse de noi la Dumnezeu. Şi fiinţele deosebit de dragi, de care inima noastră este legată cu toată puterea vieţii şi căldurii ei. Acestea sunt acele suflete care au primit, prin noi, prima veste dulce a mântuirii. Primele raze ale iubirii din Hristos. De aceste valori scumpe ale inimii noastre rămânem legaţi pentru totdeauna şi cu o putere de nebiruit. (…) Pentru ca credinţa noastră, a tuturor, să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Numai pe puterea lui Dumnezeu” (Traian Dorz, «Hristos – Puterea Apostoliei», vol. 1, p. 359). Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Costel DALBAN
