ISTORIA UNEI JERTFE

Lămuriri pentru ostaşii Domnului, pentru abonaţii foii «Isus Biruitorul» şi pentru toţi cititorii şi cunoscuţii mei din întreaga ţară – (publicate de Părintele Iosif Trifa în foaia «Ostaşul Domnului» – luna februarie 1935).

Aşa s-a pomenit de când e lumea. Când cineva te acuză, ai dreptul să te aperi. Numai la Sibiu s-a stricat această veche orânduială. Cu ajutorul forţei publice, Mitropolia din Sibiu mi-a oprit foaia «Isus Biruitorul». M-a oprit, cu puterea, să mai grăiesc.

Iar în vremea asta, foaia «Lumina Satelor» s-a năpustit asupra mea cu fel şi fel de acuze şi învinuiri.

Adică, cu o mână îl acuzi pe cineva, iar cu cealaltă îi astupi gura, să nu poată grăi şi să nu se poată apăra! Sunt ţinut cu căluşul în gură. Ce lucru ruşinos! Mai ales că aşa ceva se petrece în Biserică.

Silit de această ilegalitate, a trebuit să-mi caut refugiu la Bucureşti, să mă apăr de aici.

În cele ce urmează, voi arăta pe scurt frământările prin care am trecut cu mişcarea Oastei Domnului în timp de doisprezece ani. Voi lărgi apoi aceste însemnări, le voi scoate într-o carte întreagă cu titlul «ISTORIA UNEI JERTFE». Ele vor avea o covârşitoare însemnătate pentru istoria Oastei Domnului.

 În căutarea unui post

 În situaţia grea de preot văduv la ţară, îmi căutam, prin anii 1920-1921, un post la oraş.

Era să mă duc la Cluj într-un post pe care mi-l recomanda pr. Profesor Universitar I. Lupaş. Dar, venind la Sibiu cu prilejul unui congres, I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae, înţelegând că vreau să plec de la ţară, m-a chemat la Sibiu în postul de duhovnic la Academia Teologică. În acest post am venit la Sibiu în toamna anului 1921. Pe vremea aceea, eram deja un nume cunoscut şi apreciat din scrisul meu de pe la diferite ziare şi reviste. Aveam tipărită chiar şi o carte de predici «Spre Canaan». Această activitate îmi deschidea multe căi să pot ieşi la larg dintr-o parohie de munte.

 Apare «Lumina Satelor»

Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, se preocupa atunci de scoaterea unei foi populare a Mitropoliei. Spre acest scop, s-a convocat un comitet compus din vreo zece preoţi şi profesori de teologie. Între aceştia – mai la coadă – şi fără să fiu întrebat nici un cuvânt, eram şi eu. Toată chestiunea era încredinţată părintelui P. Moruşca. Sub conducerea şi administrarea sfinţiei sale, a pornit la drum foia intitulată «Lumina Satelor». Eu, fiind mai liber, figuram ca redactor al foii. Privitor la directivele acestei gazete, mie nu mi s-a încredinţat nici o misiune specială. De altcum, precum arată colecţia foii, anul I – «Lumina Satelor» era, pe atunci, mai mult un organ cu veşti politice, economice, sociale (mai târziu, şi anumite indicaţiuni politice şi confesionale).

În felul acesta a mers foia un an. Membrii comitetului s-au retras, rând pe rând, de la muncă. Şi pe urmă m-a părăsit şi părintele Moruşca. La jugul muncii, am rămas singur.

 Răsare Oastea Domnului

În preajma anului 1923, îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de zece ani de preoţie la ţară şi un an de redactor la foaia «Lumina Satelor».

Şi mă gândeam cu durere la zădărnicia celor unsprezece ani de strigare în pustiu, fără urme şi fără roade.

Era noaptea târziu. Pe sub fereastra casei mele, tocmai trecea urlând un cârd de beţivi. Asta mi-a sporit şi mai mult durerea. Am căzut în genunchi, plângând, şi m-am rugat Domnului, plângând, să-mi ajute, în anul ce vine, să lucrez cu mai multă izbândă.

În această noapte, Duhul Domnului mi-a inspirat gândul unei hotărâri care s-a publicat în numărul de Anul Nou 1923, al foii «Lumina Satelor». În această hotărâre, îi chemam pe cititorii mei să intre în anul cel nou cu o hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păcatelor. Îi chemam într-un fel de voluntariat de luptă aprigă contra păcatelor. Din acest început, a ieşit pe urmă mişcarea O a s t e a  D o m n u l u i.

Iniţiativa acestei Mişcări este, aşadar, pe de-a-ntregul a Domnului. Cu nimeni n-am avut absolut nici o consfătuire şi nici o înţelegere cu privire la această Mişcare. Şi de la nimeni n-am avut nici un fel de încredinţare specială pentru înfiriparea ei.

Şi nu numai iniţiativa acestei Mişcări este a Domnului, ci şi crearea ei întreagă este a Lui.

După Hotărârea şi Apelul din numărul de Anul Nou, nu s-a interesat absolut nimeni despre rostul acestei Mişcări, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile pentru susţinerea acestei Mişcări, cu greutăţi şi jertfe, în care mi s-au topit sănătatea şi viaţa, fără să am nici un sprijin.

Am ţinut, la un an, o adunare generală a acestei Mişcări (vestită la foaie), fără însă să se intereseze absolut nimeni despre ea şi să se apropie de ea.

Mişcarea era ameninţată cu eşec. Am pus totul în cumpănă să o salvez. În vremea asta de luptă aprigă cu greutăţile începutului, mă aşteptam să-mi sară Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, cu o pastorală către popor, pentru încurajarea iniţiativei. Dar n-a sărit şi nici măcar nu m-a întrebat cum merge iniţiativa. Şapte ani de zile, conducătorii Bisericii din Sibiu n-au avut nici un cuvânt pentru această Mişcare şi nu i-au dat nici un sprijin. Probabil, conducătorii Bisericii se temeau că Mişcarea va da eşec şi nu voiau să se „expună“.

Am avut însă sprijinul larg al Aceluia Care a pornit-o la drum. Domnul a adus biruinţă la Lucrarea Lui, Oastea Lui.

Cei care, de la început, ar fi trebuit să dea sprijin şi ajutor s-au interesat de ea numai atunci când era deja o puternică ÎNFĂPTUIRE care putea aduce glorie şi laudă personală.

Fireşte, prin afirmaţia că inspiraţia şi creaţia Oastei Domnului au venit pe de-a-ntregul de la Domnul, nu neg legăturile ierarhice ale preoţiei. Vreau însă să spun că, în felul cum s-a înfiripat această Mişcare, ca un voluntariat care a cuprins de la început toate eparhiile, n-am avut o încredinţare şi o îndrumare specială din partea Î.P.S. Sale, Mitropolitul Nicolae.

Am tras şi am conturat singur cadrele acestui voluntariat, accentuând însă, cu toate prilejurile, că stau sub controlul Bisericii întregi (Sf. Sinod) după ce Mişcarea cuprindea toate eparhiile.

Anii de jertfă

Urmează anii în care mi-am măcinat pieptul şi sănătatea. Anii în care am creat «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului». Sunt anii în care băiatul meu mă lăsa întotdeauna seara la masa de scris şi dimineaţa mă afla tot acolo. Sunt cei şapte ani în care un om plăpând se topea ca o lumină în râvna şi dragostea lui de a aprinde în popor Lumina vieţii şi de a aduce suflete pierdute la picioarele Crucii. În aceşti şapte ani, am scris o mare parte din tâlcuirile şi cărţile mele.

 Vin Tipografia, Librăria şi foaia «Oastea Domnului»

După şapte ani de muncă şi de jertfă, mişcarea Oastea Domnului luase proporţii. Îi pipăiam pulsul şi simţeam că nu mai încape în «Lumina Satelor». Îşi căuta o revărsare. Şi, atunci, într-un moment de însufleţire evanghelică, am luat eroica hotărâre să-mi cumpăr o tipografie proprie prin care să lărgesc cadrele Mişcării. Fără să mă consult cu nimeni, decât cu Domnul, mi-am cumpărat o tipografie modernă din Germania, cu un milion şi jumătate. Era o mare îndrăzneală evanghelică, pe care am plătit-o din greu, precum se arată pe larg în altă parte. Aici voi spune numai atât: Tipografia aceasta a fost o mare înviorare pentru fronturile Oastei. Fraţii, însufleţiţi, au început să strige: „Cinste pentru «Mireasa Vântului»!“. Era o încurajare pentru îndrăzneala mea.

În acelaşi timp, am deschis şi o librărie religioasă. E drept că, aici, am primit un duş rece din partea Consistoriului. Pentru o odăiţă lungă de şase metri şi largă de cinci metri, în care am deschis librăria, Consistoriul m-a taxat cu o chirie de cinci mii lei lunar.

Pentru a alimenta o tipografie aşa de mare şi pentru a alimenta fronturile tot mai largi ale Oastei, am scos şi eu o foaie nouă, «Oastea Domnului».

Toate acestea au mers ca o iniţiativă particulară, fără nici o consfătuire cu nimeni şi fără nici o aprobare din partea nimănui. Totul era un risc personal. La Leipzig, de unde am cumpărat tipografia, îmi angajasem averea de la Vidra şi Certege, cu extrase din cărţile funduale.

Clipe grele, dar măreţe, au urmat pentru mine. Un pitic de om îşi deschisese o tipografie şi o librărie. „Tunul cel mare“ trăgea din greu, la cărţi şi foi. Visul meu de ani de zile se înfăptuise. Ce bucurie!

Dar nu este biruinţă fără luptă şi jertfă. Ar fi mers prea-prea. Vine drumul crucii.

Căzut pe front în „şcoala“ de la Geoagiu

S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Istovit de uriaşa muncă, am căzut pe front. Şi am plecat în „şcoala“ de la Geoagiu. Medicii clătinau din cap. Eram într-o stare grozavă. Numai schelet; şi, în starea aceasta, aşteptam o mângâiere oarecare. Aşteptam de la Sibiu un semn de mângâiere, dar el  mi-a venit de la Bucureşti. M-au cercetat fraţii Oprişan şi Lascarov. M-au mângâiat şi m-au sărutat. Nu voi uita niciodată această scumpă mângâiere. Chiar dacă ar fi cândva contra mea, eu le voi păstra şi dincolo de mormânt dragostea şi recunoştinţa mea pentru această mângâiere.

Nu peste mult, mi-a venit şi de la Sibiu o mângâiere: o aspră provocare să plătesc imediat o datorie pe care o avea foaia «Lumina Satelor» la tipografia Arhidiecezană. Şi mă strângea de gât cu această provocare, tocmai în clipele când mă zbăteam între viaţă şi moarte.

Şi atunci mi-am zis, plângând: Iată, asta e răsplata că mi-am jertfit sănătatea şi viaţa la «Lumina Satelor». Prin munca şi jertfa mea, am plătit la tipografia Arhidiecezană pentru tipărirea de cărţi şi foi, suma de 7.769.169 lei. Iar acum pentru o bagatelă – o datorie de 80.000 lei – eram strâns, fără milă, de gât.

Şi n-a trecut mult şi Sibiul mi-a mai trimis o mângâiere: înştiinţarea că sunt demis din postul ce l-am avut; o veste rece, oficioasă, fără nici un cuvânt de mângâiere (fireşte, „demisia“ de atunci nu înseamnă ca acum „ieşirea mea din Biserică“) – asta îmi venise tocmai la împlinirea celor douăzeci de ani de preoţie.

Îşi poate închipui oricine starea mea sufletească, în faţa acestor izbituri. Am trimis la Consistor o lungă jelanie, de vreo 7-8 coli, în care îmi arătam durerea şi mâhnirea. Iar la foaie, am trimis spre publicare un articol „Răsplata lumii“ (dar cei de la foaie s-au temut să-l publice). Probabil, dându-şi seama de această greşeală, mai târziu, când m-am întors la Sibiu, Mitropolia mi-a conferit titlul de protopop.

 Se închide Librăria

În vremea asta, de acasă, tot veşti rele. Tipografia n-are ce „măcina“. Cambiile bat la uşă. La Consistor trebuie să plătim chiriile până la ultimul ban. Librăria nu mai putea rezista cu o chirie de cinci mii lei lunar, pe care o încasa Consistorul. Am închis-o. Localul librăriei a fost închiriat de Consistorul, dornic de „evanghelizare“, unui negustor care şi-a deschis, acolo unde fusese librăria Oastei, un magazin de coloniale, „La paşa“.

 Reîntors la front

Refăcut, în parte, – printr-o minune de la Dumnezeu – mă reîntorc la front, după un an de zăcere la pat. Aflu totul răvăşit. Datorii de un milion strigă din toate părţile.

Bolnav pe jumătate, trebuie să mă bag iar la jug. Redeschid Librăria, Consistorul îndurându-se a-mi reduce chiria la două mii cinci sute lei lunar (cu atât stă şi azi). Toamna, trebuie să-mi încep iar odihna prescrisă de medici. Dar cine mai avea vreme de odihnă? Lucram cu boala-n oase. Şi tăceam, cu toate că mă înecam în greutăţi şi datorii. Într-aceea, a venit atacul de la Cernăuţi, care mă acuza că fac „câştiguri“. Le-am răspuns că tot „câştigul“ meu este o datorie de peste şase sute mii lei.

Înţelegând despre această stare grea, fraţii de la Bucureşti au început a striga: „Săriţi, fraţi ostaşi, că se îneacă părintele Iosif! Tipografia e în primejdie de a ajunge la licitaţie…“ Şi au sărit fraţii în ajutor. Dar Consistorul şi Mitropolia n-au sărit. Mă înecam în faţa lor şi se uitau nepăsători. Aveau peste patruzeci de case la Sibiu – moşii şi păduri – nici măcar cu un leu n-au sărit în ajutor. Atunci, de fapt, era primejdia cu „Tipografia Rosenthal“, dar nimeni nu s-a mişcat. Acum însă i-ar trebui Mitropoliei o tipografie salvată. Ruşine!…!…

 „Nu se poate“

Prin strigarea de la Bucureşti, s-a strâns cu totul (cu Banca Naţională cu tot) un ajutor de vreo două sute cincizeci mii lei. Dar ce era acest picur, într-o mare de datorii?

Împins de valuri, m-am prezentat la Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae şi am cerut un ajutor. Am cerut să mi se lase «Lumina Satelor» să o tipăresc în tipografia „Oastea Domnului“, măcar două-trei luni, căci în chipul acesta mi se uşura mult situaţia. Dar pr. mitropolit mi-a respins îndată această cerere, spunând că-şi au tipografia Arhidiecezană.

 Un zâmbet care taie

Cu acest prilej, Înaltul Ierarh m-a întrebat, zâmbind: „Aşa-i că-ţi pare rău c-ai cumpărat tipografia?“…

 Era acesta un zâmbet tăios, care m-a rănit până în adâncul sufletului. Până voi intra în pământ, mă urmăreşte mereu acest zâmbet sarcastic, ce mi-a [fost] dat drept încurajare în cele mai grele clipe din lupta mea.

De altcum, Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolaie de la început a urât această tipografie. O dovadă e şi faptul că, iată, s-au împlinit cinci ani şi Î.P.S. Sa nu s-a coborât, nici măcar din curiozitate, să vadă unde şi cum sunt tipografia şi librăria Oastei Domnului.

O cerere de ajutor

Silit de primejdia de a mă îneca, am făcut şi eu rugare către Consistor, să se îndure a-mi da un ajutor. Mi-a răspuns Î.P.S. Sa: Părinte Iosife, ai făcut o rugare. Să ierţi că nu te-am putut ajuta (asculta)… sunt vremuri grele…

Adică, Consistorul nu mă poate ajuta cu nimic; nici cu chirii, nici cu ajutor de bani.

Aici vom nota că, pentru încăperile unde era administraţia foilor şi a librăriei, am plătit Consistorului (proprietarul clădirii) chirie, în sumă de 380.314 lei.

 Dacă aş fi falimentat?

Aici mă întreb: Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi dat faliment cu tipografia şi ar fi sărit firma de la Leipzig în capul meu şi averea mea? Ar fi sărit atunci Consistorul să nu mă lase? Pe asta pot jura că nu! Mi s-ar fi aruncat în faţă vorbele:

„Singur te-ai încurcat, singur te descurcă“.

Azi însă i-ar trebui Consistorului o tipografie salvată, căci într-acolo merge tot zgomotul ce-l face Mitropolia, prin «Lumina Satelor» în jurul tipografiei – precum arătam într-alt loc, mai pe larg.

De altfel, din felul cum s-au desfăşurat lucrurile, reiese tot mai clar un lucru: cei din strada Mitropoliei au aşteptat să mă prăbuşesc sau să mă prăpădesc, ca să intre în înfăptuirea mea. Dar o, Doamne, eu sunt de vină dacă nu m-am prăbuşit sau n-am murit?

 Înainte, prin valuri…

Era la doi ani după întoarcerea mea de la Geoagiu. Pieptul îmi spunea că trebuie să plec iarăşi la odihnă. Dar mă puteam eu rupe din apriga luptă pentru salvarea tipografiei? Am rămas pe front. Înainte, prin valuri!…

 O noapte cu sânge

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi, când aprind lumina, mă înfricoşez. Perina şi patul erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… Să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.

Dimineaţa, mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân; mai ales că peste două luni se apropiau şi zece ani de Oaste.

M-am rugat cu lacrimi şi am zis: „Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la zece ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale…“

Şi am rămas! La zece ani de Oaste, am scris cu sânge acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu „Moara şi piticul“ (nr.1 / 1933).

 Căzut a doua oară pe front: la Davos

S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… E adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei da şi sfinţia ta… şi va fi bine…

Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea zece ani de Oaste şi zece mii de abonaţi la foi.

Nu puteam însă achita toată datoria, la Consistor, ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie.

Dar, la Davos, mi-a mers pe urmă rău cu sănătatea. Boala s-a agravat cu furie şi ajunsesem pe prag de mormânt. Nu mai era nădejde, nici măcar să pot ajunge viu. În aceste clipe grele – cele mai grele din viaţa mea – iată, soseşte de la Sibiu o altă mângâiere: o provocare cu ameninţare de proces, să plătesc imediat datoria ce o am la Tipografia Arhidiecezană, altcum voi fi împrocesurat.

Ceea ce mă durea mai mult era că, Consistorul, după o datorie de 99.543 lei, îmi socotise o camătă de 110.112 lei. Astfel că, în loc de 99.543 lei, eram provocat să plătesc 209.655 lei. Aceasta, probabil şi drept mulţumită că Tipografia Arhidiecezană încasase până atunci aproape opt milioane lei.

Îşi poate închipui oricine în ce stare sufletească mă aflam.

Am scris pr. Secaş să intervină la Î.P.S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: mă oblig să plătesc datoria împărţită pe trei cambii, cu trei rate. Iar de camătă să fiu iertat – după ce sunt bolnav şi am făcut atâtea jertfe.

La această scrisoare, pr. Secaş îmi răspunde: „Cât priveşte datoria la Arhidiecezană, Î.P.S. Sa, când i-am vorbit de cambii, nici nu a voit să audă: Să plătiţi acum! I-am arătat că încasările sunt tot mai mici! Apoi amarul de bani pe care trebuie să-l cheltuieşti sfinţia ta. S-a făcut nervos şi m-a concediat fără ceva lămuriri. Apoi nu ştiu cine-l tot montează pe tema cântărilor Oastei?“ (din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933).

Fireşte, acest răspuns m-a rănit grav. Mă ruinasem şi materialiceşte. Boala m-a apucat într-un sanatoriu scump, în care eram silit să stau cu cheltuieli enorme (am cheltuit cu totul 200.000 lei). Iar Consistorul, în loc să mă ajute cu ceva, mă strângea de gât cu camete de 100.000 lei. Izbit de aceste lovituri, am trimis Î.P.S. Sale o lungă scrisoare, din care dau cele ce urmează:

 O scrisoare-document

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Am trecut printr-o nespus de grea încercare… pe la Paşti, eram numai o umbră de om. Singura mea preocupare era cum aş putea scăpa viu acasă. De două ori am voit să plec, dar n-a fost cu putinţă… ţin însă să spun că, alături de boală, m-a durut foarte mult şi un lucru. Făcusem prin pr. Secaş o rugare, privitor la datoria ce o avem la tipografia Arhidiecezană… mi s-a răspuns însă categoric că nu se acceptă rugare şi am primit în acest scop, de la Consistor, o invitaţie să plătesc datoria plus o camătă de 109.000 lei, altcum voi fi dat în judecată. După un capital de 100.000 lei, mi se cerea camătă de 109.000 lei. Iar această invitare mi-a venit tocmai la timp. La Paşti, când eram la hotar între a rămâne sau a pleca din lume. A fost pentru mine o lovitură grea care mi-a agravat şi ea boala. A fost pentru mine o lecţie care îmi va rămâne pentru întreg restul vieţii. Nu m-a cruţat nici la Geoagiu şi nu m-a cruţat nici aici! Şi eu cred că nu meritam acest vitreg tratament. Desigur 100.000 lei e o datorie respectabilă, dar totuşi – în raport cu milioanele pe care le-am trecut prin tipografia Arhidiecezană – nu e o sumă prea mare. Şi apoi, să mi se ceară o camătă de 109.000 lei după această datorie.

Cu adevărat m-am întrebat şi mă întreb de mii de ori: asta-i răsplata Bisericii mele pentru jertfa ce am făcut-o? Mi se aruncă mereu observaţia că, cu banii foii m-am folosit la tipografia Oastei. Ori, în capitalul de 1.800.000 mii lei investit la tipografie, ce înseamnă o sumă de 100.000 lei? (Datorie ce era la tipografia Arhidiecezană – N.R.) Şi apoi, nici cu tipografia Oastei cred că n-am făcut o crimă pentru binele Bisericii mele.

Încercările cu boala sunt cauzele că n-am putut plăti şi cred că eram în drept să aflu înţelegere şi sprijin în direcţia aceasta.

De trei ani de zile îmi cârpesc mereu sănătatea zdruncinată cu cheltuieli de sute de mii de lei. Numai aici am cheltuit 200.000 lei (cu atât mi se încheie bugetul pe 1 septembrie când voi pleca acasă). Am mâncat tot ce am avut şi, după reîntoarcere, va trebui să-mi pun din nou la bătaie sănătatea pentru a salva situaţia.

Îl rog pe Domnul şi Mântuitorul meu să-mi prelungească viaţa până voi putea achita şi datoria ce o mai am, căci pe patul meu de suferinţă mă gândesc mereu, dacă eu sunt astfel tratat, de ce tratament s-ar putea bucura copilaşul meu, după moartea mea? Dacă eu sunt tratat cu ameninţări de judecată, cum va fi cruţat copilul meu?

Vă rog să mă iertaţi pentru glasul ce-l dau acestei mâhniri. Dar nu pot altfel. Ea a copt în sufletul meu şi mă doare…

(Davos – luna iulie 1933)

Reîntors de la Davos

Izbit de atâtea părţi, credeam că rămân pentru totdeauna la Davos. Dar Domnul S-a îndurat de mine. A făcut o minune. M-a ridicat de pe patul morţii. Dar rana sufletească a rămas deschisă. M-am întors cu ea deschisă acasă.

La întoarcere, i-am spus pr. Secaş că voi trage toate consecinţele. Pr. Secaş mi-a spus că Î.P.S. Sa, Mitropolitul, s-a cam supărat pentru scrisoarea ce i-am trimis. Ştiam şi eu acest lucru, pentru că Î.P.S. Sa, Mitropolitul, nu mi-a răspuns nimic la Davos. Iar, sosit acasă bolnav, Î.P.S. Sa nu s-a interesat despre soarta mea.

 Mutarea la Bucureşti

Întors de la Davos, am plecat iarăşi în „şcoala“ de la Geoagiu. Am plecat cu „rana“ de la Davos. Din această „rană“ – şi alte împreună pe care le arăt mai târziu – a ieşit gândul meu şi planul meu cu mutarea la Bucureşti. Cu ce inimă mai puteam eu lucra la Sibiu? Despre hotărârea acestei mutări l-am înştiinţat pe Î.P.S. Sa prin pr. Secaş.

Faţă de acuzele ce mi le aduc în acest punct, c-am lucrat pe ascuns, răspund: „Nu era nici un motiv să lucrez pe ascuns după ce n-am voit să duc şi n-am dus la Bucureşti absolut nimic din ce nu era al meu. Pe ascuns şi la întuneric lucrează numai acei care vor să jefuiască pe cineva, dar mi-am furat eu lucrul meu? Că cei de la Mitropolie susţin că ar fi fost al lor ceea ce era al meu – asta-i altă chestiune, pe care să poftească să o dovedească!

Am şi tipărit un număr din foaia «Oastea Domnului» la Bucureşti, cu data de Naşterea Domnului 1933.

Nu era, de altcum, nici o crimă această mutare. Dimpotrivă, ea urmărea o lărgire a cadrelor Oastei. Ca dovadă, spicuiesc din articolul de fond ce s-a publicat în nr. de la Bucureşti, următoarele: „O lucrare atât de uriaşă, cum este azi Oastea Domnului, nu mai poate să se reazeme pe un bolnav. Aici trebuie neapărat un «STAT MAJOR» care să împartă frăţeşte sarcinile şi lucrările. În Capitala ţării, voia Domnul să se strângă câţi mai mulţi ostaşi-purtători de condei, sub steagul Lui. Cu ajutorul lor şi cu strângerea lor într-o tabără de muncă bine împărţită, se va putea da un nou avânt Mişcării.

Descălecând în Capitala ţării, ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii“ (Foaia «Oastea Domnului», nr. 1 / 25 decembrie, anul 1933, Bucureşti).

Faţă de o astfel de „crimă“, a sărit însă Mitropolitul din Sibiu şi a împiedicat expedierea foii de la Bucureşti şi a sigilat şi tipografia Oastei, pe câteva zile, în baza că am datoria neplătită la Consistor.

 Mai departe…

Lucrurile apoi s-au mai domolit. Se căuta o restabilire a raporturilor, ca să nu supere fronturile. Am propus, de Crăciun, un sfat cu fraţii de la Bucureşti, pentru lămurirea lucrurilor. Dar Î.P.S. Sa n-a primit această propunere. Îmi scria: „Te rog să ai deplină încredere, căci lucrurile se vor aranja cu bine“.

 O propunere

Nu peste mult, Î.P.S. Sa m-a cercetat la Geoagiu. Venise pentru „clarificarea“ lucrurilor. Mi-a promis că lucrurile vor fi precizate în scris.

De la Sibiu, din partea Mitropoliei, mi-a venit atunci „declaraţia“ de mai jos, pe care urma s-o iscălesc:

 Delaraţie-document

1. Având în vedere că tipografia „Oastea Domnului“ din Sibiu, str. Avram Iancu, nr. 5 s-a întemeiat, în parte, prin contribuţia subsemnatului preot Iosif Trifa, şi în parte, şi din suma în legătură cu gazeta «Lumina Satelor» şi din sume colectate pe seama Oastei Domnului – Mişcare religioasă, morală, din sânul Bisericii Ortodoxe Române, patronată şi autorizată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu – subsemnatul preot Iosif Trifa, recunosc că numita Arhiepiscopie este coproprietară tipografiei cu 2 (N.R.) părţi, având asupra ei, în toate, dreptul de control.

Compactoria şi librăria sunt, exclusiv, proprietate a subsemnatului.

1. Înmatriculându-se tipografia ca firmă comercială, întreprinderea va forma o societate simplă, societar comanditat cu drept şi obligaţiune de administrare fiind subsemnatul preot Iosif Trifa, iar Arhiepiscopia fiind societar comanditar cu partea sa de coproprietate din Tipografie, evaluată la lei… şi cu drept de control în toate, îndeosebi în ce priveşte interesele bisericeşti în legătură cu mişcarea Oastei Domnului.

Sediul Tipografiei şi Societăţii este Sibiul şi el nu poate fi schimbat fără autoritatea Arhiepiscopiei.

III. Firma Tipografiei va fi în conformitate cu codul comercial şi legea pentru registrul de comerciu.

Drept emblemă se poate folosi denumirea «Oastea Domnului».

Considerând însă caracterul bisericesc al acestei Mişcări, proprietarul emblemei acesteia este exclusiv Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, care, oricând este în drept să revoce autorizarea de folosinţă a ei, cerând radierea ei în registrul firmelor şi încetarea folosirii, îndeosebi dacă s-ar contraveni intereselor bisericeşti.

1. În aceleaşi condiţiuni, Arhiepiscopia poate autoriza emblema şi pentru Librărie şi Compactorie.

Emblema nu se poate transmite asupra unui teritoriu, fără autorizaţia Arhiepiscopiei.

 Toate acestea se vor evidenţia în registrul de comerciu (al firmelor), depunându-se la oficiul lui copia legalizată a prezentului act.

1. Subsemnatul, preot Iosif Trifa, recunosc că publicaţiunea săptămânală din Sibiu, «Lumina Satelor», este proprietatea Arhiepiscopiei Ort. Rom. Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul numai administratorul şi redactorul ei.

Arhiepiscopia este în drept ca, în baza acestui document, să ceară oricând înscrierea ei în numele propriu.

De asemenea, recunosc că anexa «Luminii Satelor», publicaţiunea săptămânală «Oastea Domnului», este editată şi redactată de subsemnatul, din autorizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Sibiu, exclusiv în vederea Mişcării religioase cu acelaşi nume, în cadrele Bisericii Ort. Române.

În consecinţă, Arhiepiscopia are drept de control şi de cenzură asupra ei, fiind în drept să revoce autorizarea de a apărea sub denumirea Oastei Domnului, îndeosebi dacă ea ar contraveni intereselor bisericeşti sau nu s-ar supune dispoziţiunilor Arhiepiscopiei, fiind editura, în caz de revocare a autorizării, obligată să înceteze imediat folosirea denumirii de «Oastea Domnului».

1. În fine, recunosc că registrele de abonaţi, adresele acestora, imprimatele, clişeele sunt proprietatea Arhiepiscopiei.

Dispoziţiunile din punctul premergător, privitoare la folosirea denumirii «Oastea Domnului» la publicaţiunea periodică – anexă a «Luminii Satelor» – sunt valabile pentru orice publicaţiuni imprimate cu editura «Oastea Domnului».

VII. Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu ia act de prezenta Declaraţiune, drept care s-a semnat după citirea şi explicarea acestui act în faţa notarului public.

Ce reiese din această declaraţie? Că Mitropolia din Sibiu se temea încă de mutarea Mişcării la Bucureşti şi punerea ei sub ocrotirea Sfintei Patriarhii – deşi mişcarea Oastei aparţinea şi aparţine Bisericii întregi. De aceea îşi cerea drept în proprietatea Tipografiei (ca să nu mai poată fi mutată) şi de aceea cerea (emblema) numirea «Oastea Domnului» pe seama Arhiepiscopiei din Sibiu, cu toate că emblema Oastei era şi este mai presus de hotarele eparhiale.

Iar pe mine, această Declaraţie mă scotea din Oaste, punându-mă sub un control jignitor, putându-mă opri oricând de a mă mai ocupa cu Mişcarea Oastei, pe baza că Oastea Domnului este exclusiva proprietate a Consistoriului din Sibiu. Care lucru însă nu l-ar fi putut dovedi, decât prin smulgerea de declaraţie jignitoare de la mine.

La această Declaraţie, am trimis răspunsul de mai jos:

 Document

„Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Am primit la timp formula de declaraţie ce mi s-a trimis. Pentru mine însă a fost ceva penibil această Declaraţie. M-a jignit şi m-a mâhnit adânc. Sunt urmărit în ea, eu şi toată lucrarea mea – pas de pas, ca un sectar, ca unul gata să apuce pe un drum greşit şi trebuie oprit din drumul acesta cu o «Declaraţie».

La sfârşitul unei vieţi de jertfă, cred că nu meritam şi această lovitură sufletească.

Întreaga Declaraţie se răsfrânge penibil asupra mea. Ea strigă cât de colo că trebuie luate măsuri de precauţii contra mea şi a lucrării mele. Şi mă întreb, de ce vine această jignire tocmai la sfârşit, când ar trebui să am o mângâiere, după o lucrare în care am pus totul? Pentru că am voit să plec la Bucureşti? Dar eu am făcut lucrul acesta pe faţă şi deschis. Acolo e articolul «În Capitala ţării», în care spuneam cu ce planuri merg acolo. Puteam eu oare să merg la Bucureşti, în viesparul criticanţilor şi vrăjmaşilor Oastei, cu gândul de a depăşi hotarele Bisericii mele? Numai un nebun ar fi putut concepe aşa ceva. Am vrut să merg la Bucureşti cu un ideal de lărgire a muncii şi a cadrelor de luptă ale Mişcării. Prin sprijinul Sfântului Sinod urma să dau Oastea Bisericii întregi şi prin Capitală, ţării întregi.

În numărul de Anul Nou, ce urma să iasă la Bucureşti, făcusem un plan de reorganizare a Mişcării, un plan de dimensiuni largi, un plan pe care îl voi lăsa în memoriile mele ca pe un document istoric de care nu-mi va fi ruşine.

Sunt cu conştiinţa tare şi curată că n-am avut nici un gând şi nici o intenţie contra Bisericii mele. Iar dacă totuşi se crede că Lucrarea Oastei Domnului a depăşit hotarele ortodoxiei, să se spună acest lucru deschis şi să se trateze în consecinţă. Autoritatea bisericească are oricând acest drept fără să ia, spre acest scop, declaraţie de la mine. Repet: Declaraţia ce mi  s-a trimis este o jignire pentru mine. Iscălirea ei ar însemna iscălirea unei sentinţe de pedeapsă morală pentru mine şi ceea ce am lucrat.

Declaraţia o aflu nebine meditată şi prin felul cum se ocupă de Mişcarea Oastei. O Mişcare pronunţat duhovnicească e coborâtă la o târguială comercială între doi «comercianţi». O Mişcare, ce a cuprins de mult toată ţara, e închisă în hotarele unei Arhiepiscopii. Şi Sfântul Sinod e chemat, desigur, să controleze această Mişcare şi să-şi spună cuvântul. Dacă Sfântul Sinod va socoti că e periculoasă şi a depăşit hotarele ortodoxiei – aştept sentinţa.

Declaraţia ce mi s-a trimis – în diferite, subtile forme – îmi ia tot ceea ce am creat prin munca şi jertfa mea. Omoară iniţiativa unui om care a făcut ceva şi, de va fi Voia Domnului, va mai putea încă munci şi crea.

M-a mâhnit atât de mult această declaraţie, încât era să nu mai reflectez nimic. Să las totul în seama Dreptului Judecător, să dau un comunicat lămuritor către ostaşii din ţară şi să-mi scriu memoriile.

Mi-am dat însă seama că e mai bună o înţelegere – altcum, desigur, va suferi şi Mişcarea.

Alăturat, am precizat, în puncte clare şi scurte, ceea ce poate readuce pacea, bună înţelegerea şi prosperitatea Lucrării.

Aveţi, în această declaraţie, asigurarea pe care o doriţi mai mult: Sibiul este şi rămâne sediul Mişcării şi al foilor.

Tipografia, Vă rog să o lăsaţi aşa cum este, căci ea este rodul jertfelniciei vieţii mele şi ţin la această avere în care am pus totul. Ea rămâne fiului meu Tit, cu testament, să o pună şi mai departe în slujba Domnului.

De altcum, după mine rămâne un copil blând şi bun. O paşnică conlucrare cu el este asigurată. Doresc însă să-i asigur şi eu o viaţă paşnică. Căci a-i lăsa averea tipografiei – în care se află averea lui personală de la Vidra – cu un «control în toate», asta poate fi pentru el o amărăciune pe întreaga lui viaţă.

Un control bădăran şi jignitor (şi, aproape regulă generală acest lucru pentru controluri) ar încurca numai lucrurile şi i-ar face băiatului meu zile amare pe întreaga lui viaţă. De aceea ţin, ca la viaţa mea, la zestrea tipografiei în care am pus tot ce am avut. Orice atingere de punctul acesta mă răneşte.

Supravegherea şi controlul spiritual, ce le are Biserica în toată vremea asupra Mişcării, e de prisos să mai fie precizat cu jigniri pentru mine. Autoritatea bisericească are doar oricând dreptul şi puterea de a lua imediat măsuri contra oricărei Mişcări care ar depăşi hotarele Bisericii şi ale Ortodoxiei.

Î.P.S. Stăpâne! Vă rog foarte mult pentru lichidarea unei stări care mă ţine într-o continuă mâhnire sufletească. Cu sănătatea sunt mult mai bine! Mi-a revenit dorul şi puterea de a munci mai departe. Vreau însă să am şi eu ceea ce trebuie să aibă un om care munceşte şi creează: dreptul de a nu fi stingherit cu condiţii jignitoare şi umilitoare; în asemenea condiţii, orice continuare şi colaborare de muncă pentru mine sunt imposibile!

Am formulat punctele de alături, pentru restabilirea «dragostei celei dintâi» şi pentru reînceperea activităţii cu puteri îndoite.

Vom concentra din nou toate energiile Oastei. Am schiţat un program de lărgire a cadrelor de muncă, pe care-l vom discuta cu Î.P.S. Sa, iar la praznicul Oastei de la Rusalii, vom pune, în Sibiu, o nouă păşire a Oastei, o nouă avântare spre culmile biruinţei.

Î.P.S. Stăpâne!

Vă rog să aveţi toată încrederea în acela pe care Domnul vi l-a arătat să-l chemaţi la Sibiu. Vă rog, lăsaţi Duhul Domnului să lucreze ceea ce mai are de lucrat prin vasul acela slab.

Rugând pe Domnul să-Şi coboare darul păcii şi iubirii Sale peste noi, am rămas

al Î.P.S. Voastre,

1. Iosif Trifa

Geoagiu, Sanatoriu, 27 / I, 1934“

Ce reiese din acest răspuns? Că doream stăruitor o împăcare a lucrurilor, cu toate că fusesem jignit cu cele ce îmi cerea Mitropolia. Şi ceream doar atât: să nu mi se taie aripile cu îngrădiri şi controluri jignitoare. Ceream numai libertatea de care orice iniţiativă creatoare are lipsă.

 Ce ceream eu?

Dovadă despre aceasta e şi declaraţia de mai jos, care însoţea răspunsul meu, din care se poate vedea că eu eram gata să cedez şi din ceea ce era al meu, numai să se restabilească „dragostea cea dintâi“.

 Declaraţie

Subsemnatul, Iosif Trifa, recunosc că publicaţiunea săptămânală din Sibiu, «Lumina Satelor» este proprietatea Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul redactorul şi administratorul ei.

De aceea, recunosc că foaia «Oastea Domnului» – iniţiată şi redactată de subsemnatul preot Iosif Trifa, ca anexă la «Lumina Satelor» – apare sub controlul spiritual al Arhiepiscopiei, Arhiepiscopia având şi pe viitor tot dreptul de control dogmatic şi canonic asupra celor ce se publică în ea.

Contabilitatea acestor publicaţiuni se va purta împreună, la un loc, din partea subsemnatului preot Iosif Trifa şi a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu.

Sediul publicaţiilor sus-numite şi al mişcării Oastei Domnului este şi rămâne Sibiul.

Tipografia, librăria şi compactoria, care poartă emblema «Oastea Domnului» (din Sibiu, str. Avram Iancu, nr.5), sunt proprietatea subsemnatului preot Iosif Trifa.

Din clişeele depozitate la Tipografia «Oastea Domnului», cele folosite la editarea cărţilor scoase de mine, preotul Iosif Trifa, precum şi cele făcute în scopul editării, sunt proprietatea subsemnatului. Celelalte clişee aparţin foilor – şi se vor pune la dispoziţia foilor.

 Cu sufletul meu rănit

La răspunsul meu de la Geoagiu, Î.P.S. Sa n-a mai reflectat. Am înţeles că iarăşi s-a supărat. Şi a urmat iarăşi o lungă tăcere.

Eram cu sufletul mereu mâhnit.

Aici voi spune că ceea ce m-a rănit, în cei doisprezece ani de Oaste, era şi faptul că acolo unde trebuia să văd jertfa unui Pavel Apostolul, vedeam mereu preocupări şi fapte pe care nu trebuia să le văd şi despre care voi scrie altă dată, pe larg.

 Întors de la cimitir

Într-aceste, probabil şi de atâtea mâhniri şi dureri strânse în sufletul meu, boala a luat o întorsătură violentă.

În două luni, boala mă făcuse o umbră, un schelet. Totul părea sfârşit. Eram în calea spre cimitir. M-am împărtăşit (eu, „sectarul“) şi îmi aşteptam sfârşitul călătoriei.

Dar – printr-o adevărată minune – Domnul m-a întors din calea ce ducea la odihna veşnică şi m-a trimis iar la front, ca să plinească Scripturile că orice jertfă adevărată trebuia să-şi facă, până la sfârşit, drumul crucii.

  Mizerii şi jigniri

Demult, mi se tot arunca vorba că am făcut bani cu «Lumina Satelor». Am pus pe fiul meu Tit să facă o socoteală, privitor la administraţia foii, pe timpul cât a fost pe mâna mea (de la 1 oct. 1931 – la 1 august 1934).

Şi, când colo, ce arăta socoteala? Că eu am jertfit de la mine (din banii cărţilor mele şi ai Tipografiei) peste două sute optzeci mii lei pentru susţinerea foilor. Foile lucrau cu deficit. Nemaiputând suporta acest deficit, am cedat administraţia foii «Lumina Satelor», urmând ca, pentru foaia «Oastea Domnului», să mi se plătească numerele de care aveau lipsă.

Aici însă pr. Secaş – care luase administraţia foii «Lumina Satelor» – a început a-mi face mizerie şi jigniri. Chitanţele se plăteau cu mustrări, cu reduceri etc. Mi se făceau mizerii şi jigniri care treceau şi hotarele bunei-cuviinţe.

Îmi era imposibil să mai lucrez în situaţia aceasta. Se iviseră apoi, şi în mersul duhovnicesc al Oastei, anumite tendinţe şi îndrumări noi, care depărtau Mişcarea de pe calea pe care pornise la început – lucruri despre care scriu mai pe larg în altă parte. Trebuia lămurite şi aceste lucruri.

 Un gând bun – bruscat

După toate cele arătate până aici, îşi poate da seama oricine că, în mersul Oastei trebuia o clarificare, o punere la punct a anumitor lucruri. Martor îmi este Domnul de Sus că am încercat necontenit acest lucru.

De trei ori i-am propus Î.P.S. Sale un sfat restrâns cu „ofiţerii“ mai de seamă ai Oastei (fraţii de la Bucureşti etc.), în care sfat să punem definitiv la punct lucrurile care tulburau bunul mers al Lucrării.

Am propus acest sfat întâi, îndată după tulburarea cu mutatul la Bucureşti. Dar Î.P.S. Sa nu l-a primit. I-am cerut a doua oară, în preajma celui de-al treilea congres al Oastei. Şi i-am cerut a treia oară, acum pe urmă.

Înainte de Naşterea Domnului ce a trecut, vorbisem cu Î.P.S. Sa de acest sfat. I-a plăcut ideea şi a rămas să-i chem pe fraţii de la Bucureşti, de Crăciun. Dar fraţii n-au putut veni de Sărbători. Au venit însă Duminică, după Naşterea Domnului (pr. V. Ouatu şi fratele I. Gr. Oprişan).

Cu toţii aveau nădejdea şi bucuria că vom lămuri toate lucrurile şi vom pleca iarăşi la luptă, cu „dragostea dintâi“. Plănuisem să dăm la foaie un comunicat despre acest sfat, ca o încurajare şi înviorare a fronturilor.

Înainte de a ne prezenta la reşedinţa mitropolitană, noi am precizat anumite puncte care ar fi de lămurit. Nu mergeam însă să impunem ceva, ci mergeam aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a lucrurilor: unul spune o părere, altul alta… unul mai pune, altul mai lasă.

Însă în loc de o astfel de paşnică înţelegere, Î.P.S. Sa, îndată, de la început, s-a arătat extrem de nervos, aspru şi nerăbdător.

Nici nu ne îngăduia să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început m-a bruscat cu vorbe aspre: „Să se ştie, o dată şi pentru totdeauna, că Oastea Domnului este iniţiativa mea… Părintele Trifa a pus aici, cel mult, ceva din personalitatea lui… Părintelui Trifa nu-i aparţine nimic, nimic… etc.“

Această aspră şi neaşteptată ieşire făcea imposibilă orice continuare a discuţiilor. Eu m-am retras adânc mâhnit.

Amintesc acest lucru pentru ca oricine să vadă şi să judece din a cui pricină s-a tulburat Oastea. Eu stau cu conştiinţa împăcată în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii mele şi a neamului meu. Am făcut tot ce se putea face pentru ca Lucrarea Oastei să-şi poată continua drumul ei de lumină. Răspunzători sunt cei care, prin lipsă de tact şi de dragoste, au împins lucrurile pe altă cale.

 Ce-i cu Tipografia «Oastea Domnului»?…

În sfatul nostru, Î.P.S. Sa s-a tulburat îndată, de la început, pe chestia Tipografiei «Oastea Domnului». Î.P.S. Sa, în timpul din urmă, are o aspră pornire împotriva acestei Tipografii.

Coloanele foii «Lumina Satelor» sunt pline cu chestia cu Tipografia. Pentru lămurire, precizez următoarele:

Fiecare om are în viaţa lui un ideal: unul să-şi ridice o casă frumoasă, altul să-şi lărgească moşia, altul să-şi facă cele mai mari comodităţi de trai tihnit etc.

În anii din urmă, am avut şi eu un ideal evanghelic: să am tipografie proprie pe care să o pun cu totul în slujba Domnului.

Puteam şi eu să am idealul unei case, căci, iată, ajuns acuma la bătrâneţe, sunt ca un om fără casă şi fără masă. Eu însă mi-am ales idealul unei tipografii.

Încălzit de acest ideal, mi-am cumpărat o tipografie din Germania, o tipografie modernă, cu un milion şi jumătate.

Adevărat că fusesem puţin prea răpit de aripile dragostei pentru lucrul Domnului. În cea mai mare parte, tipografia urma s-o plătesc cu cambii grele de câte 40.000 lei lunar. Dar mi-am zis: fie! Voi pune în cumpănă tot ce am şi Domnul nu mă va lăsa.

Şi au urmat zile grele: am căzut pe front. A trebuit să plec la Geoagiu. Părea totul pierdut. Dar Domnul nu m-a lăsat. Fiul meu, Tit, mai avea de vândut o bucată de pământ din averea mamei sale. Şi am pus-o la cumpănă şi pe aceasta pentru salvarea Tipografiei. Au mai strigat fraţii: „ajutor pentru Tunul cel mare!“ şi astfel ne-am putut târî mai departe, dibuind între a birui şi a cădea.

Ani de zile am luptat cu greutăţi, cu mizerii şi jertfe, pe care singur Domnul de Sus le cunoaşte, pentru a salva această Tipografie. Cu pieptul zdrobit am scris mereu, de pe pat, cărţi şi foi pentru a putea alimenta fronturile şi Tipografia.

Şi Domnul n-a trecut cu vederea jertfa robului Său. Cu preţul sănătăţii mele, am salvat Tipografia, achitând şi prea venerabilului Consistor ultima datorie ce o mai aveam acolo.

Şi acum ce se întâmplă?

Ceva nemaipomenit! Sunt strigat în faţa poporului şi în faţa fraţilor ostaşi ca un fur şi tâlhar. Şi sunt poftit „să dau înapoi ceea ce n-am furat“ (Psalm 69, 4). Cică, mi-am furat tipografia. Adică, cum – şi de ce? Fiindcă tipografia stă pe numele meu.

Dar să precizăm lucrurile. Tipografia a stat de la început pe numele meu. Pentru că o cumpărasem eu, personal, şi pentru că ea trebuia să stea pe numele cuiva. Pe numele Oastei nu putea să stea şi nu poate sta, pentru că Oastea nu este Societate şi Persoană Juridică. Repet: Tipografia a stat de la început pe numele aceluia care a cumpărat-o şi salvat-o cu preţul vieţii şi sănătăţii sale.

Şi repet făgăduinţa ce am făcut-o: Tipografia a stat şi va sta pentru totdeauna în slujba Domnului şi a Oastei Lui.

Însă celor din strada Mitropoliei le-a venit o poftă grozavă de a pune mâna pe această tipografie salvată. De aceea i-a apucat acum o dragoste grozavă faţă de „fraţii ostaşi“. De aceea strigă că Tipografia trebuie ştearsă de pe numele meu. Dar atunci pe-al cui nume poate sta şi-a cui poate fi? A Consistoriului, zic ei, pentru că Oastea aparţine, oficios, Consistoriului.

Aici însă spun cuvântul meu răspicat: Până la ultima mea suflare, voi protesta şi nu voi ceda să treacă Tipografia «Oastea Domnului» pe numele Consistoriului din Sibiu.

După cei care m-au stors cu chirii grase şi neomenoase… după cei care m-au strâns de gât cu camete grele şi ameninţări de proces, când muream la Geoagiu şi Davos… după cei care râdeau şi strigau că mă înec – după aceştia voi striga şi din mormânt că n-au nici un drept la averea tipografiei.

 De ce ţin eu la o tipografie proprie?

Pentru că am văzut cât de greu se mişcă oficialitatea în lucrurile privitoare la evanghelizare prin puterea scrisului tipărit. Am văzut cât de greu se poate tipări o carte, o foaie. Şi asta m-a îndemnat să am o tipografie proprie, în care să pot lucra nestingherit.

Din dorul şi dragostea mea pentru lucrul Domnului, îmi trebuia o ieşire, o revărsare.

Şi asta a fost şi este Tipografia «Oastea Domnului»: revărsare de viaţă duhovnicească.

O dovadă: în decurs de cinci ani, această Tipografie a răspândit 372.400 cărţi şi 2.305.000 foi religioase.

Este o crimă o tipografie proprie?

Eu mă întreb: dar de când este o crimă o tipografie proprie, pusă în slujba Domnului şi a Bisericii?…

Dar de când este o crimă o iniţiativă particulară? Amintesc aici o pildă:

Un preot din Franţa, un „nebun“ de felul meu, a plecat de la ţară cu un ideal: s-a aşezat la Paris şi şi-a deschis o tipografie proprie şi a tipărit toată literatura Sfinţilor Părinţi în aproape 400 de cărţi uriaşe (colecţia Migne).

Ceea ce n-a făcut oficialitatea, a făcut iniţiativa şi râvna unui preot. Oficialitatea se mişcă mai greu şi trebuie să se bucure când apare revărsarea iniţiativei particulare.

Mă întreb: Tipografia Arhidiecezană are trei maşini. De ce n-a făcut minuni cu ele? Şi de ce poftirea de a se mai alătura şi tipografia mea, lângă cele trei, în „marea cea moartă“ de la nr. 45?

 Fapte, nu vorbe

Despre ce crimă e o tipografie proprie, mărturiseşte şi faptul că foaia «Isus Biruitorul», în tipografia proprie, se poate abona cu 120 lei anual, iar «Lumina Satelor», cu 180 lei.

Şi, cică tot eu sunt stăpânit de „duhul mamonismului“… şi sunt lup îmbrăcat în piele de oaie.

 Şi este o primejdie?

Şi mă întreb: este şi poate fi, pentru Biserică, primejdie o tipografie proprie a unui preot? Păi, n-are Biserica la îndemână toate mijloacele să strige, în lumea credincioşilor, împotriva acestei tipografii, când ea ar fi contra Bisericii?

Ba da, dar aici este vorba de ambiţia celor care vor să dea buzna în jertfa şi înfăptuirea altora.

Tipografia „Oastea Domnului“ trebuia prigonită şi oprită în lucrarea ei, fiindcă făcea treabă şi primejduia din greu împărăţia iadului.

Şi acum, iată, nu mai e primejdioasă. Fiind opriţi cu ajutorul forţei publice să mai tipărim foaia «Isus Biruitorul» – Tipografia stă acum închisă. Iar ostaşii de la fronturi strigă: „Ni-i foame… trimiteţi-ne hrană!…“ (cum mărturisesc scrisorile ce le primim).

Cu adevărat se împlineşte ceea ce spunem: diavolul n-a mai putut suferi această Tipografie, dar Domnul o va apăra.

Să mergem mai departe

Şi acum, după lămurirea cu Tipografia, să urmărim mai departe lucrurile, aşa cum s-au desfăşurat.

După nereuşita sfatului, adânc mâhnit în sufletul meu, a doua zi, mi-am înaintat demisia din postul de preot la Catedrală, pentru ca să nu mi se spună că trag o leafă în zadar, neputând sluji la Catedrală din cauză de boală.

O dată cu aceasta, am sistat redactarea şi tipărirea foii «Oastea Domnului», care era o creaţie spirituală a mea, pornită şi înfăptuită de mine.

 Vine «Isus Biruitorul»

Iar pentru viitoarea mea activitate, mi-am zis: am clădit până acum, cu jertfa sănătăţii mele, două case: foile «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» (din care azi sunt batjocorit). Acum mă văd poftit afară cu aspreală. Cu ajutorul Domnului, voi încerca să mai clădesc o casă nouă, în care să lucrez fără să mai fiu pus sub tutela administrativă şi spirituală a părintelui Secaş sau a altora.

Şi am căzut în rugăciune fierbinte, cerând Domnului, cu lacrimi de foc, să-mi arate El ce este de făcut. Şi Duhul Domnului m-a oprit la o foaie nouă, inspirându-mi şi prea frumosul şi mult spunătorul ei nume: «Isus Biruitorul».

 Am scris, plângând şi rugându-mă, numărul prim din această foaie. La fiecare rând, Domnul părea că-mi spune lucruri mari. Ajunsă la fronturi, foaia a făcut mare răsunet (a ajuns la fronturi printr-o adevărată minune, căci dacă s-ar fi simţit la vreme apariţia ei, toate puterile din lume ar fi fost pornite să o oprească).

Din toate părţile a început a curge bucuria celor ce se bucurau de această foaie. În scurt timp, ea a strâns câteva mii de abonamente şi, dacă n-ar fi fost oprită, ea ar fi umplut fronturile cu hrană duhovnicească.

«Isus Biruitorul» – oprit

După demisia mea din postul de preot al Catedralei, Consistoriul a pornit imediat ofensivă contra mea. Mai întâi şi-ntâi «Lumina Satelor» a publicat o înştiinţare neadevărată că eu m-am retras, în bună înţelegere, de la conducerea Oastei, din cauză de boală etc.

Dar o dată cu această înştiinţare, a sosit la fronturi şi «Isus Biruitorul» care spunea că sunt sănătos şi dornic de muncă. Atacul s-a pornit acum contra lui «Isus Biruitorul». Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, a sesizat imediat Prefectura, Poliţia, Ministerul de Culte, de Interne, dând alarma că, aici în Sibiu, un preot vrea să facă „ruptură în Biserică“, tulburare în popor… primejdie mare… să fie oprită imediat foaia «Isus Biruitorul», prin care vrea să facă această „răscoală“.

Şi i s-a dat crezare. La intervenţia Î.P.S. Sale, s-a oprit ieşirea mai departe a foii «Isus Biruitorul». Nr. 2 era să fie şi mai frumos, dar a fost oprit.

Şi s-a dat poruncă în ţară ca nu cumva să mai răsară de undeva «Isus Biruitorul».

Se împlinesc Scripturile. Azi «Isus Biruitorul» e păzit de forţa publică. Dar El va prăvăli piatra şi va ieşi biruitor.

 Cu căluşul în gură

Ca unui om „primejdios“, mi s-a pus căluşul în gură. Orice aş fi încercat să tipăresc la Sibiu, fie învăţătură, fie înştiinţare pentru abonaţii şi cititorii mei, la intervenţia Mitropoliei, sunt oprit la cenzură.

Sunt ţinut cu căluşul în gură, iar în vremea asta, «Lumina Satelor» se repede asupra mea cu fel de fel de acuze.

 Biserica şi Duhul Sfânt

Un Sfânt Părinte spunea că, în Biserică, totul e lucrarea Duhului Sfânt. Totul e Duh şi dragoste. Dar mă întreb: oare lucrarea Duhului Sfânt este aceasta când cu forţa publică astupi gura unui preot care n-a făcut niciodată altă crimă decât că L-a vestit doisprezece ani pe Iisus cel Răstignit şi vrea să-L vestească mai departe?

Biserica îşi are judecăţile ei şi judecătorii ei; de ce dar apelezi mai întâi la forţa publică?

Să judece Domnul!

 O absolvare – ca unui măturător

Şi acum, să continuăm cu cele ce s-au întâmplat mai departe. După demisia mea, pe care mitropolitul a ticluit-o după „litera legii“ – mi se trimite un act oficios, de zece rânduri, prin care mi se aduce la cunoştinţă că sunt „absolvit“ de toate însărcinările ce le-am avut doisprezece ani cu mişcarea Oastea Domnului, iniţiată şi creată de mine.

Straşnic lucru! Un om a creat timp de doisprezece ani, prin muncă şi jertfă, un curent religios – acum vii dumneata, Consistoriule şi, printr-un act de birou, îi dai drumul acestui om, aşa cum i-ai da drumul unui măturător oarecare.

O imposibilitate morală tot atât de mare ca şi când unei ape curgătoare i-ai spune: Apă curgătoare! Te „absolv“ şi îţi iau însărcinarea de a mai curge. Sau: Vântule, „te absolv şi îţi iau însărcinarea de a mai sufla“.

Ce ruşine!

La o aşa „absolvare“ – un aşa răspuns

La o aşa absolvare eu am răspuns aşa cum am răspuns că: „însărcinarea“ ce o am în Oastea Domnului singur Domnul mi-o poate lua.

Mitropolia spunea că am greşit contra canoanelor în acest răspuns. Dar eu susţin că, mai întâi, a greşit Mitropolia contra canonului Dragostei, căutând să mă scoată din Mişcarea Oastei cu un act de birou, în loc să caute o înţelegere pe cale de dragoste şi pace. Sfântul Sinod va judeca şi va hotărî care, unde a greşit.

În acest înţeles a scris şi preotul Manea Popescu în ziarul «Credinţa»: „Dacă se găsea la sfinţitele feţe din părţile Sibiului ceva prudenţă, puţin tact şi puţin pic de dragoste creştinească, cele întâmplate se puteau evita… Oricum ar fi, Mişcarea Părintelui Trifa era o Mişcare cu caracter religios, iar astfel de Mişcări nu se stăvilesc prin ordine de birou, ci prin altceva mai fin, mai puternic, mai convingător.

Dar acest ceva nu poate porni decât de la oameni duhovniceşti…

Ordinul de absolvare al Consiliului Arhiepiscopesc din Sibiu e o mare gafă“ (ziarul «Credinţa», din 28 ianuarie 1935).

 Episcopul şi preotul

Mi se face o lungă predanie despre ce spun canoanele cu privire la legătura dintre episcop şi preot.

Da! Recunosc! Aşa-i! Totul e aşa! Dar, pe lângă canoane, în legătura dintre episcop şi preot trebuie să mai fie ceva şi din ceea ce se cheamă dragoste.

Episcopul să fie un adevărat părinte pentru preoţii lui, cum zice şi Apostolul Pavel: „Episcopul să fie fără prihană, nu îndărătnic, nici mânios… Ci iubitor de bine, drept, sfânt, înfrânat“ (Tit 1,7-8). La reşedinţa episcopală, preotul muncitor să vadă totdeauna un Pavel Apostolul şi dragostea unui Ioan Apostolul. Altcum, numai cu canoanele, nu se pot administra sufletele.

Precum am înţeles că îi scria, cu prilejul acestor frământări, Î.P.S. Sale, un „ofiţer“ de-al Oastei: „Dacă în decurs de doisprezece ani n-aţi putut câştiga dragostea, sufletul şi inima unui preot jertfitor, ce am putea face noi, ăştia de la fronturi?…

«Fiul cel pierdut» nu se întoarce „acasă“ cu „termen de opt zile“ şi cu aspre acuze şi ocări, ci cu altceva…“

 Eu n-am ieşit din Biserică…

Cei care s-au pornit împotriva mea ştiu un lucru: că am trecere în lumea ostaşilor şi în popor. Şi atunci s-a căutat ceva care să poată speria poporul.

Şi astfel s-a aruncat în popor sperietura că eu am ieşit din Biserică… şi sunt sectar şi „lup îmbrăcat în piele de oaie“.

Toate acestea sunt sperieturi… Eu mi-am iubit şi îmi iubesc Biserica. Şi nu numai cu vorbe, ci şi cu fapte. Eu am făcut Bisericii mele tot binele pe care-l putea face un slujitor al ei. Dovadă îmi sunt fraţii ostaşi care umplu bisericile. Eu mi-am iubit şi îmi iubesc Biserica nu cu vorbe goale! Ci cu munca şi cu jertfa. Eu sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un devotat slujitor al Bisericii.

Demisia mea dintr-un post vremelnic nu înseamnă ieşirea mea din Biserică sau din preoţie. Eu sunt şi vreau să rămân, până la sfârşit, un preot. Şi dacă nu pot merge la biserică să fac slujbă, din cauză de boală, îmi fac slujba mea de preot de pe patul meu de suferinţă, vestind Evanghelia pe calea scrisului şi a tiparului. Că eu am un conflict cu ierarhul meu – asta-i altă socoteală. Asta-i o chestie care trebuie judecată de forurile noastre superioare bisericeşti. Că şi noi, slujitorii Bisericii – ca oricare altă tagmă –avem calea noastră ierarhică, care judecă conflictele dintre noi.

Până nu se va face această judecată, protestez contra acuzei ce mi se aduce, în faţa poporului, că am ieşit din Biserică.

Sperieturi

Pentru a speria poporul şi lumea ostaşilor, foaia «Lumina Satelor» ridică asupra mea fel de fel de acuze. Că am vrut să fur Oastea… Am vrut să fug din Biserică cu Oastea… Am vrut să ruinez foaia «Lumina Satelor» etc.

Stau mirat şi mă întreb: oare eu, un om mic şi bolnav, sunt cu adevărat atât de tare şi primejdios? Mă mir că nu mi se aduce învinuirea că aş fi vrut să fur Mitropolia de la nr. 45.

Cei de la «Lumina Satelor» trebuie să-şi dea seama că, cu sperieturi, nu pot merge până la capăt.

Eu am scris doisprezece ani, cu sânge şi cu jertfă, ceea ce am scris. Se înşală cei ce cred că pot şterge acest scris cu câteva pagini de „lămuriri“. M-am topit ca o torţă de lumină, aprinzând în suflete lumina lui Hristos. Se înşală cei ce cred acum că pot face „lumină“ contra mea cu câteva pagini de foaie şi cu chipul unui lup îmbrăcat în piele de oaie.

 În audienţă la Î.P.S. Sa, Patriarhul Miron Cristea

În faţa grelelor acuze ce mi le-a aruncat Mitropolia, prin «Lumina Satelor», a trebuit să mă ridic de pe pat şi să plec, în cap de iarnă, la Bucureşti, să protestez la Sf. Patriarhie.

M-am prezentat, împreună cu părintele Vasile Ouatu, la Î.P.S. Sa, Patriarhul Miron Cristea, care ne-a primit îndată, cu toată dragostea, şi ne-a reţinut aproape două ceasuri.

A rămas mirat Î.P.S. Sa de cele ce se întâmplă la Sibiu. Îndeosebi s-a mirat când i-am spus că Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, mă opreşte cu forţa publică să mai scriu.

Ne spunea Î.P.S. Sa Patriarhul cum un călugăr din Bucureşti scoate o foaie, «Glasul Monahilor», în care tot mereu atacă, dar Î.P.S. Sa nu s-a gândit niciodată să-l oprească cu forţa publică.

Am declarat în faţa Î.P.S. Sale, Patriarhului, că sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un slujitor al Bisericii mele.

 Foaia «Ostaşul Domnului»

 Aici voi aminti că Mitropolia din Sibiu n-a putut şi nu poate suferi foaia «Ostaşul Domnului», pe care o scoate iubitul meu tovarăş de luptă şi de jertfă, părintele Vasile Ouatu din Bucureşti.

De ce această pornire? Pentru că «Ostaşul Domnului» este o dovadă că Oastea Domnului nu aparţine unui ierarh şi unei eparhii, ci este a tuturor celor care se ocupă cu ea şi se jertfesc pentru ea.

Însă ambiţia personală şi regională nu poate suferi acest lucru.

 Voluntariat – sau Oaste oficială?

Am arătat până aici calea şi frământările prin care a trecut Oastea. Voi spune acum că, peste toate aceste frământări, mai era una care, în timpul din urmă, s-a arătat tot mai lămurit şi prevestea furtuna.

Era tot mai pronunţată deosebirea de vederi în ce priveşte mersul duhovnicesc al Oastei. Se putea vedea acest lucru şi din ţinuta foilor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului».

În foaia «Oastea Domnului» era o oaste (oastea cea veche), iar în «Lumina Satelor» se ivea o alta, o „oaste nouă“.

Creaţia Oastei a fost de la început un  voluntariat, cu voluntari luptători – preoţi şi mireni – în toate părţile ţării – un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrul Bisericii. În acest înţeles, din prilejul discuţiei – în jurul statutelor de la Oradea – fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:

„Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul a supraveghea ca să nu se mai abată sufletele de la matca ortodoxă; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli, şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai acţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe“ (foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932).

De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat-o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii. În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.

Cu prilejul adunării F.O.R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi Oastea Domnului.

Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială, pusă sub aceleaşi acoperişuri cu alte două societăţi.

Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că – cu toate apelurile – ostaşii n-au voit să vină la Sibiu, decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea.

Dacă n-ar fi fost ambiţiile personale, religioase şi eparhiale, Oastei i se putea păstra – printr-o lămurire paşnică a lucrurilor – drumul ei lămurit de voluntariat duhovnicesc.

Pe lângă asta, Î.P.S. Sa insistă tot mai mult să intre în foile Oastei şi lupta confesională cu uniţii, ceea ce, iarăşi, nu cadra cu caracterul pur duhovnicesc de evanghelizare al Oastei, mai ales, având în vedere faptul că avem în Oaste o mulţime de fraţi greco-catolici. Mergeam vădit spre oficializarea Mişcării. Eu însumi eram, mai mult, numai o firmă pentru Oastea Domnului. Directivele se dădeau peste mine. Ca o dovadă, amintesc numai faptul: în preajma adunării F.O.R.-ului, «Lumina Satelor» a publicat că, în adunarea Oastei, se vor lua hotărâri de mare însemnătate pentru viitorul Oastei. Mie însă nu mi-a spus nimeni nimic despre această vestire. Am aflat-o şi eu, ca oricare alt cititor, din foaie, fără să ştiu nimic, cu toate că eram atunci la Sibiu. Şi atunci, eu mi-am zis în mine: desigur, în inspiraţia şi creaţia Oastei Domnului eu am o răspundere, eu am o înfricoşată răspundere în faţa Aceluia Care m-a făcut trâmbiţaşul acestei Mişcări… Eu trebuie să suflu din trâmbiţă „desluşit“… Să arăt lămurit calea pe care Domnul a trasat-o acestei Mişcări. Altcum, în Ziua cea Mare a Judecăţii, voi auzi fioroasa întrebare: Iosife! unde erai atunci când Oastea lua un drum care nu era al ei?… De ce tăceai atunci când trebuia să strigi de pe acoperişul casei?

În faţa acestui examen de conştiinţă, mi-am zis: cu numele meu de iniţiator al acestei Mişcări, nu mai pot răspunde pentru o altă îndrumare ce i se dă şi i se va da Oastei. Nu mai pot răspunde pentru un lucru pe care e scris numele meu, dar nu mai e al meu. Sub această apăsare de răspundere sufletească am scris la foaie aceste tâlcuiri cu călătoria spre Canaan etc. – în care le dădeam fraţilor să înţeleagă că Oastea e la o răspântie, că vin cele două feluri de oşti. Că vine oficializarea Oastei.

Şi, iată, ea vine. Vine repede. Prin «Telegraful Român»… preoţii sunt invitaţi, din oficiu să ia, pe tot locul, conducerea Oastei. Întrebarea este însă ce se întâmplă atunci dacă preotului nu-i place de Oaste şi dacă se duce la ea numai din oficiu, dar nu din dragoste? Şi aşa ia sfârşit voluntariatul Oastei şi vine Oastea cea oficială.

Vine oastea „cea cu poarta largă“. Într-o adunare a Oastei, am înţeles că li s-a dat voie fraţilor să facă sporturi, să se dea pe gheaţă (să patineze), să cerceteze cinematografele „bune“ etc. Adică, iată, au început a se îndrepta „exagerările“ pr. Trifa.

Eu mulţumesc lui Dumnezeu că n-am adormit la post. Am suflat din trâmbiţă în faţa primejdiei. Am strigat adevărul. Şi îl voi striga mereu, oricât de grea ar fi calea Crucii pe care trebuie să meargă toţi cei ce spun Adevărul.

 Iubiţii mei fraţi ostaşi!

Am dat până aici, pe scurt, o istorie din care puteţi vedea că de la început calea mea şi calea Oastei au fost calea Crucii, calea Jertfei.

Şi calea aceasta nu s-a sfârşit. „Istoria“ nu s-a sfârşit. În ea se scrie acum capitolul din urmă, capitolul cel mai greu: peste Golgota, la mântuire… şi peste Calvar, la biruinţă.

„Vă rog, iubiţii mei, să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele“ (Efeseni 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul Crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi-au luat pe suflet misiunea şi s-au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată, li s-a întins pe urmă cununa de spini şi au fost târâţi, ca nişte făcători de rele, în faţa „dregătorilor“ (Luca 21, 12). Fraţii mei! „Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi“ (II Cor. 2, 4). A trecut o lună de când stau închis într-o temniţă a tăcerii. Sunt oprit cu forţa publică să mai grăiesc despre Iisus cel Răstignit. Eu însă stau liniştit. Căci stau închis cu Iisus cel Răstignit, cu «Isus Biruitorul» şi El va birui.

Mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că m-a trecut mereu prin furtuni şi izbelişti, ca să trăiesc aievea Scripturile. Am ajuns acum la un capitol nou; la capitolul cel mai greu: când sunt prigonit, acuzat şi batjocorit din toate părţile, iar eu trebuie să tac. Este asta, desigur, cel mai greu examen. Dar Cuvântul lui Dumnezeu mă întăreşte şi mă mângâie, arătându-mi mereu că aşa trebuie să se întâmple.

Din faţa prigoanelor, m-am refugiat în cămara psalmistului. Şi am aflat aici tocmai ceea ce-mi trebuie. Niciodată nu l-aş fi înţeles pe Psalmistul David, cu „prigonitorii“, dacă n-aş fi ajuns aici. Trăiesc acum aievea ce spunea Psalmistul: „Scoală-Te, Doamne, împotriva urgiei potrivnicilor mei, trezeşte-Te ca să-mi ajuţi şi rânduieşte o judecată“! (Psalmul 7, 6). Căci Tu îmi sprijineşti dreptatea mea şi pricina mea şi stai pe scaunul Tău de domnie ca un Judecător Drept (Psalmul 9, 4). Nu mă lăsa, Doamne, la bunul plac al potrivnicilor mei (Psalmul 27, 12). Apără-mă Tu, Doamne, de potrivnicii mei, luptă-Te Tu cu cei ce se luptă cu mine (Psalmul 35, 1). Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezeşte-Te şi scoală-Te să-mi faci dreptate, ca să nu zică în inima lor: „Aha! Iată ce doream: l-am prins, l-am înghiţit“ (Psalmul 35, 22-25). Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă, căci la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până va trece fărădelegea. Eu strig către Cel Preaînalt, către Dumnezeu, Care lucrează pentru mine. El îmi va trimite izbăvire din Cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări (Psalmul 57, 1-3). Oricare le-ar fi puterea, eu în Tine, Doamne, nădăjduiesc, căci Dumnezeu este scăparea mea (Psalmul 59, 9). El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare (Psalmul 62, 6). Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic (Psalmul 56, 4). Dumnezeu este – iubiţii mei fraţi – adăpostul şi sprijinul nostru. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor (Psalmul 46, 1-3).

Fraţii mei, multe aş avea să vă spun! Şi multe vă voi spune din „şcoala“ aceasta, când Domnul îmi va reda libertatea de a grăi. Acum vă spun numai atât:

În faţa mea stă acum, iubiţii mei, drumul despre care zicea Mântuitorul: „Vor pune mâna pe voi şi vă vor prigoni; vă vor arunca în temniţă. Şi vă vor târî înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu“ (Luca 21, 12).

Stau gata să plec pe drumul acestei cruci. Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească.

Şi, dacă va fi să cad pe drumul Crucii, eu vă rog, iubiţii mei, să nu mă uitaţi. Să nu mă uitaţi, căci v-am iubit şi vă voi aştepta pe toţi în Ierusalimul cel Ceresc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit şi ne va trece în odihna şi bucuria Lui cea veşnică.

 Vă salut cu cuvintele Apostolului Pavel: „De aceea, preaiubiţii şi doriţii mei fraţi, rămâneţi tari în Domnul“ (Filipeni 4, 1).

Acum se dă examenul cel mare al Oastei şi al ostaşilor. „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre!“ (Evrei 12, 2).

Cu ochii ţintă la Iisus Biruitorul! Cu El vom birui!

 Preot Iosif Trifa

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998