„…iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.”
Ah, ce fericit este orice credincios care capătă a- ceastă taină a răstignirii faţă de lume, precum Sfântul Apostol Pavel! El a putut să vadă prin cruce totul şi să moară faţă de păcatul lumii acesteia atât de înşelătoare.
Prin crucea lui Iisus Hristos, se vede totul altfel. Priveşte prin Hristos, ca să vezi ce este lumea. În Hristos, pentru mine, lumea a murit şi eu am murit faţă de lume, faţă de ea, faţă de poftele ei şi de patimile ispititoare. Aceasta este o virtute adevărată pentru orice credincios şi slujitor al Domnului: a fi o făptură nouă. „În Hristos, în care nu mai încape altceva ce este vechi, toate s-au dus, căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor 1, 13).
O viaţă de biruinţă. Crucea înseamnă credinţă şi biruinţă. Prin Cruce, trăim biruinţa pe care ne-a asigurat-o Mântuitorul. Sfânta Cruce a fost, pentru Domnul Iisus, o Moarte şi o Înviere. A fost biruinţă. Aceasta trebuie să fie şi pentru noi, cei care am hotărât să luptăm împotriva păcatului. Privind la Jertfa Domnului de pe Cruce, să biruim păcatul şi plăcerile acestei lumi şi să înviem la o viaţă nouă împreună cu Hristos. Să putem spune, precum Sfântul Apostol Pavel: „…căci nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin întreaga Sa operă de mântuire, este întruparea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de om, creatura Sa, pentru ca acesta să-şi împlinească scopul pentru care a fost creat: asemănarea cu Dumnezeu şi câştigarea vieţii veşnice. Pentru împlinirea acestui ideal suprem şi pentru a depăşi toate încercările vieţii, Mântuitorul ne adresează astăzi tuturor chemarea: „Oricine voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Mântuitorul nu ne mântuieşte cu forţa, de aceea a zis: „Oricine voieşte să vină după Mine”. Însă aşteaptă ca noi să dorim şi să cerem binecuvântarea şi ajutorul Său.
Iubirea dumnezeiască, preamilostivă, nu se limitează numai la chemarea de a-L urma pe Hristos, ci ne arată şi calea de urmat prin împlinirea a două condiţii. Prima este lepădarea de sine. Cel care voieşte să-L urmeze pe Hristos trebuie să se lepede de sine, acordând întâietate trebuinţelor sufletului, îndepărtând păcatele amăgitoare ale trupului şi urmând voia lui Dumnezeu. Lepădarea de sine este un act liber. Domnul nu ne forţează. Când smerenia sfântă sporeşte în noi, ea ne înalţă, ne dă demnitatea. Smerenia nu înjoseşte pe nimeni, după cum ne încredinţează Mântuitorul, zicând: „Cine se va smeri pe sine, se va înălţa” (Matei 23, 12). Toate bunătăţile din lumea aceasta sunt darurile lui Dumnezeu şi doar pe El trebuie să-L considerăm Stăpân a toate şi a tuturor, nu pe noi înşine.
A doua condiţie a urmării lui Hristos este luarea crucii noastre şi purtarea ei cu mulţumire. Urmându-L pe Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi şi pentru a noastră mântuire, atunci şi purtarea crucii noastre este asemănarea a tot ce Dumnezeu ne-a rânduit prin încercările vieţii noastre, pentru a fi biruite şi unele chiar a fi ispăşite. Deşi Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru fărădelegile noastre, aşteptând întoarcerea noastră, suferinţele şi necazurile noastre pot veni asupra noastră şi din cauza păcatelor noastre săvârşite. Însă iubirea de oameni a lui Dumnezeu le îngăduie ca pedagogie dumnezeiască pentru depăşirea lor şi pentru îndreptarea noastră spre slava preasfântului Său nume şi a noastră mântuire. Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi, nu ne lasă fără ajutor, ci ne ajută să purtăm crucea proprie, care, uneori, ni se pare prea greu de purtat.
Luarea crucii şi urmarea lui Hristos constituie pentru noi singura şansă a mântuirii, pentru că omul, prin propriile sale puteri, fără ajutor Divin, nu se poate mântui. Numai răstignirea faţă de lume şi învierea împreună cu Hristos ne sunt cu adevărat mântuitoare. Viaţa pierdută prin Jertfa lui Hristos pentru Evanghelia Sa ne dăruieşte putere în lupta noastră de ostaşi ai lui Hristos şi de mărturisitori ai Săi. Se cuvine deci să purtăm cu smerenie şi ascultare crucea vieţii noastre, aşa cum ne este ea rânduită. Dacă suferinţa, greşelile, neputinţele le vom purta cu mulţumire adusă lui Dumnezeu, cu ajutorul Harului Divin, ele vor fi mai uşoare şi ne vor fi de mare folos sufletesc, îmbogăţindu-ne în virtuţi şi apropiindu-ne de Dumnezeu spre mântuirea noastră.
Bunul Dumnezeu să ne ajute ca, prin crucea pe care o purtăm fiecare dintre noi, să putem deschide Raiul. Să nu ne îngăduim a cârti, aşa cum mulţi dintre noi se vaită de crucea lor, care se zbat să scape de crucea lor, pierzând astfel mântuirea.
Noi, cei de care Bunul Dumnezeu S-a milostivit, şi am înţeles că trebuie să semănăm cu Hristos pentru a ne mântui sufletele noastre, trebuie să purtăm crucea cu bucurie şi mulţumire, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire.
„Iubeşte crucea ta şi-o poartă / oricât de aspră ţi-ar părea, / că şi cea mai amară soartă / odată ţi-o-ndulceşti cu ea” (Fratele Traian Dorz). Amin! Slăvit să fie Domnul!
Pr. Ionel MARIN
