JERTFELE NOASTRE

O parte dintr-o vorbire a fratelui Costică Feder, de la o adunare – anii ’70

(…) [Se poate face o diferenţă] pe pământ între două lumi: lumea care Îi slujeşte lui Dumnezeu şi lumea care nu-I slujeşte lui Dumnezeu. Am zis că ne ducem pe firul acestei lucrări a lui Dumnezeu, ca să putem trage o concluzie. Abel a adus o jertfă lui Dumnezeu şi Dumnezeu a primit-o şi a privit cu plăcere la jertfa lui Abel. De ce? Fiindcă a adus-o cu toată dragostea şi că s-a trudit să aducă ce avea mai bun, mai curat şi mai frumos în turmă. Începând de la Abel şi până la Hristos, poporul credincios – zis al lui Dumnezeu – simţea ca o necesitate pentru împăcare – şi mai târziu chiar poruncă de la Dumnezeu – ca să aducă jertfă la lună nouă, la sărbătoare şi aşa mai departe; să aducă zeciuială din tot avea.

După Hristos, a [luat sfârşit porunca] jertfelor de animale, căci El a adus cea mai sublimă, cea mai sfântă jertfă: însăşi viaţa Lui, trupul Lui frânt pe crucea Golgotei. O jertfă mai mare ca aceasta nu se putea şi nu se poate niciodată da. Şi ne-a lăsat nouă un testament, ca şi noi (…) să-I aducem [lui Dumnezeu] o jertfă spirituală, duhovnicească.

Şi fiindcă ne tragem din această sămânţă a oamenilor credincioşi ai lui Dumnezeu (că nimeni n-ar putea să spună, din câţi suntem aici, că el sau noi suntem atei; ci toţi credem în Dumnezeu), deci venind din acest izvor al strămoşilor noştri credincioşi, şi noi, în seara aceasta, îndemnaţi de însuşi cugetul nostru, am venit să aducem o jertfă lui Dumnezeu. Dar ce aducem? N-am venit nici cu miei, nici cu viţei, nici cu tauri sau cu altceva de felul acesta. Ci am venit cu trupurile noastre, ca în seara aceasta, în veghere, în ascultare, aşa cum ne-a spus mai înainte preaiubitul nostru frate, în prezenţa lui Dumnezeu, să putem să ne liniştim duhurile şi sufletele că am fost şi noi măcar o noapte la picioarele Domnului Iisus Hristos.

Dacă ne ducem în urmă până la El, vedem lucrarea Lui făcută din dragoste pentru noi nopţi întregi. Nopţi întregi stătea El în rugăciune. De ce? Că El n-a avut păcat. De ce a trebuit să Se roage însă, chiar cu lacrimi şi cu sudori, nopţi întregi? Ziua vestea Evanghelia poporului, iar noaptea Se ducea în munte sau în altă parte şi se ruga. Toată noaptea în veghere, în rugăciune – şi El n-avea păcat. Pentru părinţii noştri, pentru strămoşii noştri, pentru noi şi pentru copiii noştri, [şi pentru toţi cei ce sunt] până la marginile pământului Se ruga Domnul Iisus în acele clipe.

Deci merită Domnul Iisus să-I dăm şi noi noaptea aceasta de veghere? O merită! Pentru atâta har, pentru atâta binecuvântare, pentru atâta dragoste… că însuşi dragostea Lui e dovada vie că aceasta ne-a făcut să fim în seara aceasta aici. Dragostea Lui.

Aşadar am dori din toată inima să îngropăm, să zdruncinăm firea pământească ce ne ţine robi fie somnului, fie neglijenţei şi în noaptea aceasta să punem la picioarele Crucii Lui jertfa ascultării noastre. Ne dovedeşte Cuvântul lui Dumnezeu că cea mai sfântă şi mai curată jertfă este ascultarea. Căci dacă ar fi vorba de materie, cu siguranţă, n-am dormi.

Împărţim oamenii în trei clase: tineretul (să începem cu ei): dacă ar fi vorba de un bal, până dimineaţă somn n-ar exista. Oamenii maturi: dacă ar fi vorba că unul dintre noi am vrea să ne facem o casă şi numai în noaptea aceasta ar veni cineva să ne aducă fie lemne cu camionul, fie piatră, pietriş sau nisip, apoi am sta toată noaptea, ca să ne atingem scopul. Bătrânii, la fel: dacă ar fi vorba de o noapte în care să aibă vreun câştig, atunci nu adorm, ci stau treji.

Deci, dacă e vorba de jertfa Domnului Iisus, dragii mei, cu atât mai mult, haideţi să jertfim noaptea aceasta, căci în cartea de aducere aminte, noaptea aceasta va rămâne scrisă. Cuvântul ne adevereşte: când ceilalţi oameni fac istorii… sau se adună şi îşi petrec viaţa în destrăbălare, se scrie o carte de aducere aminte. Şi se scrie şi despre credincioşi, pe de altă parte, ne zice prorocul Maleahi. Noi trecem, noi de aici ne vom despărţi fie că am ascultat, fie că am adormit, fie că ne-am gândit în altă parte. Noi ne despărţim; dar în carte rămâne scris. În ziua veşniciei se va deschide cartea aceasta a lui Dumnezeu şi se va arăta: „În noaptea zilei de… în locul de… aţi fost atâtea persoane. Dintre acestea, unii aţi vorbit şi n-aţi făcut ce-aţi vorbit. Alţii aţi ascultat şi n-aţi făcut ce-aţi ascultat. Alţii nici n-aţi ascultat, ci aţi dormit”. În bisericile noastre, în fiecare duminică preotul cere din altar: „Răspuns bun la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, de la Domnul să cerem”. Ce răspuns vei da atunci, iubitul meu frate, iubita mea soră? Când se va citi: „În noaptea zilei de… în locul de… ai putut auzi Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-ai auzit, că ai dormit”, tu ce răspuns bun dai atunci? Şi tu, frate tânăr, şi tu bătrân…

Dar trebuie, în primul rând, din dragoste să facem jertfa aceasta. În primul rând, căci El din dragoste a făcut totul pentru noi. Şi-n al doilea rând, să vă gândiţi că dacă n-o facem, ni se va citi din carte şi atunci n-avem ce răspuns da la dreapta Judecată a lui Dumnezeu. Căci judecata, ori credem, ori nu credem, ori o vrem, ori n-o vrem, ea va veni la vremea hotărâtă de El. Credem lucrul acesta? Trebuie să-l credem…

Deci, Domnul să ne ajute, atunci, să lucrăm în aşa măsură încât cu nici un chip să nu-L întristăm pe Dumnezeu. Căci nu-i un păcat mai greu decât să-L întristezi pe Dumnezeu, pe Duhul Sfânt. Când L-au întristat oamenii pe Dumnezeu, Dumnezeu s-a uitat de la înălţime şi a spus: „Îmi pare rău că i-am făcut pe oameni”. Până atunci n-a spus; dar a spus atunci când L-au întristat peste măsură. Când cetăţile Sodoma şi Gomora L-au întristat pe Dumnezeu, Dumnezeu a spus: „Am hotărât să le nimicesc, că a ajuns păcatul lor până la Mine”. E un păcat aşa de greu să-L întristezi pe Dumnezeu! Dacă totuşi L-am întristat în viaţa noastră, haideţi, în seara aceasta, să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt, Care ne-a adunat aici. Să nu-L întristăm din neglijenţă sau din neatenţia noastră, sau prin moleşeala noastră, ci când vedem că ne moleşim, fraţii să fie cu înţelepciune, să căutăm să fim scurţi la vorbire, cu grijă… Când vedem că ne moleşim, ne sculăm în picioare; cântăm o cântare; ne înviorăm. Cu orice preţ, să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt. Căci întristarea Duhului Sfânt ne cauzează nouă înşine un mare greu în Ziua de Apoi a lui Dumnezeu.

Şi am dori din toată inima ca Cuvântul lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt să cucerească în seara aceasta orice inimă de aici, ca ea să nu plece goală. Ne aducem aminte, fraţilor şi surorilor dragi, cum Domnul Iisus vorbea nu numai o noapte ca aici, în adunarea aceasta, ci trei zile şi trei nopţi… şi mai mult. Şi poporul nici nu mânca. Noi (cum a spus fratele), prin harul lui Dumnezeu, suntem sătui, că probabil de-aceea ne e somn. Trei zile şi trei nopţi stăteau şi ascultau Cuvântul cu inimile deschise… Şi totuşi se întorceau nemântuiţi. De ce? Fiindcă nu-l luau ca să-l împlinească în inimile lor.

Noi dorim, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea aceasta a voinţei de a prinde tot Cuvântul, de a-l primi nu ca de la oameni – căci oamenii n-au nimic, în definitiv. Noi suntem numai nişte unelte în mâna lui Dumnezeu, de care El vrea să se folosească. Atât de unii, cât şi de alţii. Noi suntem cei mai mici, robii tuturor, pentru Domnul şi pentru frăţiile voastre. Dar ca de la Domnul să primiţi cuvântul, ascultându-l, şi el vă poate da mântuire. Acesta e gândul nostru şi dorinţa inimii noastre. Nu dorim nici câştiguri, nici ranguri, decât să facem voia lui Dumnezeu. Şi voia lui Dumnezeu este sfinţirea şi mântuirea fiecăruia dintre noi.

Domnul să ne ajute şi să ne binecuvânteze, ca să putem face voia Lui cea sfântă şi curată. Amin.

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 6