Jos pe crucea rãsturnatã
dintr-un sat
am vãzut un Om odatã
stând cu Faţa-n Mâini lãsatã
şi cu fruntea-nsângeratã
şi plângea de jalea toatã
apãsat.
M-am oprit atunci din cale
lângã El
curgeau lacrimile vale
printre degete, în poale,
sfâşiat zdrobit de jale
cãlãtor oprit în cale
singurel.
Când I-am zis sã nu mai plângã
sta duios
şi-a pus fruntea-n Mâna stângã
şi din gene-a prins sã strângã
sã opreascã şi sã stângã
lacrima-I prelinsã lângã
Cruce jos.
Faţa-I era albã toatã
ca de crini
dar albeaţa ei curatã
sângele-o brãzdase toatã
cãci pe fruntea-nsângeratã
o cununã era, roatã
numai spini.
Iar în palme şi-n picioare
rãni de cui.
O, şi-atunci plin de mirare
mi-am adus aminte care
e Strãinul din cãrare.
Când mã-ntorc, o Doamne Mare
nu-L vãzui.
… Dar de-atunci când trec prin sate
ori prin lunci
şi vãd cruci zãcând uitate
mie-mi pare cã pe toate
stã Iisus plângînd în coate
multa lumii rãutate,
ca atunci.
Traian Dorz, din ”Cântãrile Dintâi”
