La răscruce de drumuri

Orice fiinţă umană poate urma în viaţă numai două căi: una largă sau alta îngustă. Pe calea cea largă, plină de plăceri şi ispite, coboară spre iad Lucifer cu ceata lui de îngeri răzvrătiţi, alături şi împreună cu mulţimea oamenilor înşelaţi de poftele trecătoare ale păcatului.

Pe calea cea îngustă urcă spre fericirea vieţii veşnice numai acei oameni care şi-au pus nădejdea în Hristos; care se luptă cu hotărâre împotriva propriilor patimi, iubind pe toţi semenii lor şi nevoidu-se să trăiască după voia lui Dumnezeu.

Unul este Dumnezeu şi una este Biserica lui Hristos cea adevărată în care credincioşii dornici de mântuire sunt însoţiţi şi ajutaţi de harul Sfântului Duh prezent în Sfintele Taine. Toate celelalte false biserici au fost întemeiate de oameni răzvrătiţi, tocmai cu scopul ascuns de a-L înlătura pe Hristos.

La fel cu toţi oamenii, şi călătorii dornici de mântuire care au pornit pe cărarea cea îngustă sunt înconjuraţi de vrăjmaşi şi multe ispite împotriva cărora trebuie să lupte fără-ncetare.

Cel mai greu de biruit dintre toţi vrăjmaşii este propriul trup, care s-a nărăvit cu patimile şi cu pofta desfrânării.

Astăzi ştim că învolburatele impulsuri sexuale din vremea pubertăţii apar sub influenţa unor glande endocrine cu secreţie internă (hipofiza, tiroida, suprarenala, ovarele, testiculul); însă la fel de bine se ştie că orice scurgere a trupului, spontană sau provocată prin desfrânare, înseamnă consum de energie, spasm şi convulsie profundă; deci uzură şi împuţinare biologică.

Lichidul seminal bărbătesc este cea mai concentrată şi nobilă materie vie, în conţinutul căreia este cuprins întregul organism; iar spermatozoidul este germenul minuscul din care va creşte măreaţa făptură umană.

Dintre toate glandele endocrine, numai testiculul are efect hotărâtor atât asupra trupului, cât şi asupra sistemului nervos, influenţând direct calitatea şi forţa inteligenţei.

Pentru o dezvoltare naturală şi armonioasă, orga­nismul uman are nevoie esenţială de hormonii pe care testiculul îi revarsă în circulaţia sângelui.

Sămânţa bărbatului a fost numită de Sf. Ioan Hrisostom drept „aurul cel mai pur”.

Universul genetic are rosturile lui precise gândite şi dăruite firii de Dumnezeu Creatorul; însă omul, înzestrat cu libertatea voinţei, în urma neascultării, a pierdut şansa perfecţiunii şi a păşit pe drumul primej­dios ce duce la dereglarea naturii şi împotriva legilor vieţii. Păcatul i-a întunecat existenţa şi omul a devenit propriul său duşman, vieţuind împotriva bunei intenţii divine.

Nu este greu de observat că instinctul sexual este în totală contradicţie cu instinctul vieţii. Veninul păcatului a transformat totul în plăcere, poftă şi patimă. Astfel, instinctul de conservare şi nutriţie s-a degradat în lăcomie şi beţie; iar instinctul de reproducere a devenit desfrâu.

Legătura dintre cele două patimi a fost sesizată de Sfântul Evagrie: „Este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui”.

Gândind strict fiziologic, dacă un om mănâncă mai mult decât are nevoie trupul său pentru a funcţiona normal, atunci surplusul de energie trebuie să se elibereze undeva în afară; ori; se ştie că de obicei răbufnirea are loc prin sex.

În perioada incendiară a pubertăţii, erecţia orga­nului genital apare spontan, ca semn al activităţii glandelor endocrine; iar tendinţa firească a tânărului este să‑şi producă prin masturbaţie, plăcerea legată de eliminarea acestor hormoni. Fenomenul are legătură directă cu modul de viaţă inactiv şi cu alimentaţia prea bogată în calorii.

În timpul acestui interval tulburător se decide soarta fiecărui tânăr. Atunci se poate întrezări cu uşurinţă cum va evolua viitorul adolescent; spre măreţie şi vigoare sufletească şi trupească sau spre plăceri pătimaşe, vicii, ofilire timpurie, degradare şi moarte prematură.

Fenomenul biologic „pubertate” este unic şi deosebit de complex; este o răscruce de drumuri în care educaţia are un rol hotărâtor.

Majoritatea dezastrelor se produc din cauză că părinţii se jenează să se apropie cu sinceritate şi să explice copiilor schimbările profunde ce se produc în trupul lor; în programele de învăţământ nu există încă o asemenea preocupare, iar de la tinerii mai mari, de obicei se iau numai deprinderile cele rele.

Apariţia şi acţiunea hormonilor sexuali au un rol benefic asupra dezvoltării armonioase numai dacă este însoţită de înfrânare; numai dacă această energie este reţinută şi preluată de sânge, iar apoi distribuită în tot trupul. Sănătatea, creşterea, vigoarea şi echilibrul dezvoltării umane ar fi perturbate funcţional, atât de lipsa organică a hormonilor, cât şi de neputinţa înfrânării.

Lipsite de harul dreptei-credinţe, multe din ţările bogate ale lumii nu mai acordă nici o importanţă naturii spiritual-morale a fiinţei umane, desconsiderând valoa­rea sufletului şi legătura cu Creatorul şi Stăpânul vieţii. Gravitând doar în sfera plăcerilor pătimaşe, natura umană ajunge adeseori într-o stare inferioară celei din lumea necuvântătoarelor.

Am văzut că plăcerea sexuală există şi la animale; însă numai la vremea rânduită şi numai după ce au ajuns la maturitate şi deplină dezvoltare trupească, a­tunci se apropie de momentul important al procreaţiei.

Primejdia cea mai necruţătoare din viaţa unui tânăr apare tocmai în perioada de răscruce de la vârsta pubertăţii, când începe activitatea glandelor endocrine. Lipsit de supraveghere şi sfaturi corecte spre înfrânare, copilul cade uşor în viciul onaniei. Hormonii produşi de testicul sunt ca roua dimineţii care înviorează dezvol­tarea şi frumuseţea florilor; dacă rămân în corp, sunt preluaţi de sânge şi hrănesc toate organele; dacă sunt vărsaţi în afară, atunci tânărul se ofileşte.

Ademenit de clipele plăcerii produse de eliminarea lichidului spermatic, tânărul începător repetă tot mai des actul desfrânării; iar efectele nu întârzie să apară. Marcat de ruşine şi timiditate, pătimaşul se retrage dintre prieteni, se ascunde şi caută locuri tainice unde să-şi poată practica viciul; nu-l mai interesează şcoala, devine tot mai tăcut şi mai obosit. Ritmul dezvoltării fireşti a trupului este încetinit, mâinile încep să-i tremure, o­chii devin încercănaţi şi privirea tulbure, comportamentul general nu mai are vioiciune, memoria slăbeşte, iar bietul tânăr devine agitat şi parcă îmbătrânit înainte de vreme.

Dacă patima desfrâului, sub orice formă şi la orice vârstă, pune stăpânire pe om, glandele genezice fiind suprasolicitate să risipească doar în afară, nu mai rămân şi hormonii cuveniţi sângelui. Lipsită de aceşti stimu­lenţi, circulaţia sanguină devine anemică, produce de­zechilibre trupeşti şi sufleteşti, iar dacă tânărul continuă desfrânarea, milioane de celule nervoase mor şi niciodată nu se mai regenerează. În astfel de cazuri, medicii recomandă relaţii sexuale cu femei sau căsătoria, sperând într-o revenire la normalitate. Dar, din păcate, necazurile continuă. Căci tânărul, obişnuit cu onania, nu mai simte atracţia naturală faţă de femeie; nici fetele nu se simt atrase de trupul său fleşcăit, anemic, îmbătrânit şi dezechilibrat. Ritmul său biologic şi sexual nu se mai potriveşte cu ritmul femeii sănătoase; apar certuri şi nemulţumiri, infidelităţi conjugale şi apoi divorţul. Dacă femeia este mai îngăduitoare, nimerindu-se să nască şi copii, aceştia vor fi bolnăvicioşi, slabi de minte sau chiar handicapaţi. Cauza nu este alta decât distrugerea celulelor nervoase prin stihia desfrânării părintelui ce l‑a chemat la viaţă. Din aceleaşi cauze ale viciului sexual, trupul pătimaşului se piperniceşte, unele organe se atrofiază, apare sterilitatea, nevrozele, frica de oricine, idei fixe, obsesii şi halucinaţii, precum şi o permanentă mustrare de conştiinţă.

Este cunoscut cazul poetului Heinrich von Kleist (1777-1811) a cărui viaţă a fost o continuă alergare, asemeni unui hăituit dornic să scape de chinurile demonului voluptăţii care-i stăpânea trupul; şi fiecare plăcere presimţită îl apropia de prăpastia sfârşitului.

Tragedia sexuală a lui Kleist a început din copilărie, când practica viciul onaniei în chip nemăsurat. Slăbiciunea voinţei l-a ruinat trupeşte, iar sufleteşte se simţea mânjit de voluptatea şi urmările ei covârşitoare. La 21 de ani era ros de ruşine şi scârbă faţă de el însuşi, precum şi de mânia că nu mai era capabil să se apere împotriva acestei plăceri demonice.

Chinuit de singurătate şi disperare, poetul a căutat, timp de 10 ani, să  găsească un partener dispus să-l însoţească în întâmpinarea morţii. Până la urmă a convins-o pe Henriete Vogel, care era bolnavă de cancer.

Heinrich von Kleist a fost marele poet tragic al germanilor, însă demonul desfrânării, cuibărit de timpuriu în coapsele sale, l-a stăpânit toată viaţa. A lăsat creaţii de înaltă valoare literară; dar în plină maturitate, la numai 34 de ani, scârbit peste măsură, a devenit ucigaşul Henrietei, apoi cu al doilea glonţ şi-a curmat zilele sale.

Prin străvechea înşelăciune, demonul a triumfat, iar omul a căzut.

(Ştefan Zweig, „În luptă cu demonul”)

Autoerotismul manifestat prin patima masturbării este o prezenţă reală şi-n vremile noastre, luând uneori forme nimicitoare.

Din dorinţa întocmirii unui studiu cât mai veridic, bazat nu numai pe scrieri cunoscute, ci, în egală măsură, pe realităţi actuale, am zăbovit cu luare-aminte asupra multor cazuri concrete din viaţa tinerilor de azi, care la diferite vârste se confruntă, cad, se ridică şi luptă cu disperare pentru stăpânirea aceleiaşi stihii sexuale.

Iată numai câteva concluzii:

Nici unul dintre tineri nu tăgăduieşte că practică masturbarea; iar începutul are loc între 11 şi 15 ani.

Absolut toţi (băieţi şi fete) confirmă apariţia spontană a regretului şi vinovăţiei, venite din profun­zimea sufletului, chiar după prima încercare conştientă şi liberă de masturbare.

Cât priveşte frecvenţa în timp a viciului, diferenţele sunt foarte mari: cei mai virtuoşi cad în ispită o dată la  un interval de 3-4 luni; iar cei mai pătimaşi, de 5-6 ori, însă am aflat şi cazuri cu frecvenţă de 7-11 ori într-o zi. Mulţi dintre ei s-au obişnuit să-şi satisfacă „plăcerea” măcar o dată pe zi, aşa cum ar mânca o prăjitură.

Tristeţea cea mare este că nimeni nu le-a atras atenţia bieţilor tineri asupra  primejdiei şi urmărilor nefaste ale acestui aparent neînsemnat viciu.

Unul dintre tinerii care-şi risipea zilnic comoara cea mai de preţ a trupului său şi care începuse deja să se ofilească fără să ştie din ce motive, în urma unei discuţii sincere şi deschise, între patru ochi, a reuşit să se abţină 3 zile. Când l-am revăzut, nu mi-a venit să cred ce schimbare considerabilă s-a petrecut în înfăţişarea sa, doar într-un timp relativ scurt. L-am asemănat cu o floare veştedă care, fiind udată şi expusă razelor soarelui, şi-a deschis toate petalele, strălucind de frumuseţe, parfum şi culoare. Era confirmarea efectului miraculos pe care hormonii produşi de testicul îl exercită asupra întregului organism atunci când nu sunt risipiţi în afară. Pentru el, experimentul a fost edificator.

Printre publicaţiile recente de specialitate au apărut şi unele studii care încearcă să prezinte masturbarea ca pe o practică obişnuită şi inofensivă. Total greşit.

Iubiţii mei prieteni, pentru a vă convinge singuri care este adevărul în această dilemă, vă rog să priviţi cu mare atenţie într-o oglindă; şi să faceţi o comparaţie sinceră între înfăţişarea dumneavoastră înainte, şi după un efort sexual prin masturbare.

Este interesant de observat că, dintre toate devierile sexuale practicate de oameni, numai masturbarea apare şi la câteva animale (maimuţa, nutria, câinele).

Oricât de divergente ar fi opiniile despre sexuali­tatea umană, un adevăr răzbate peste toate. Cu cât patima desfrâului, sub orice formă, începe mai devreme şi cu cât se repetă mai des, cu atât organismul uman devine mai vulnerabil, mai predispus la boli de tot felul, se împuţinează şi îmbătrâneşte înainte de vreme. În majoritatea cazurilor, alcoolul, cafeaua, ţigara, drogu­rile sau mulţimea stimulentelor erotice nu fac altceva decât să întreţină pofta sexuală. Toate biciuiesc până la epuizare bietul trup; toate încearcă să adune ultimele fărâmituri de energie, pentru a mai stoarce câteva clipe de desfătare şi aparentă bucurie. Omul pornit pe calea desfrâului nu-şi dă seama că se face robul propriului sex; ajunge să fie devorat de viciul acesta cumplit care-l desfigurează şi-l aruncă, înainte de vreme, în braţele morţii.

Pedeapsa neascultării sau Păcatul strămoşesc oglindit în stihia plăcerii sexuale / prof. Ion Lazăr. – Sibiu : Oastea Domnului, 2009