Oastea Domnului, ca mişcare religioasă de înviorare morală şi cultică, apărută în interiorul Ortodoxiei, este, indiscutabil, un fenomen de mare importanţă al vieţii noastre bisericeşti, mai ales într-o vreme când Biserica se vede confruntată cu o ofensivă fără precedent, mai cu seamă din partea cultelor neoprotestante. De altfel, Sfântul Sinod, recunoscând acest lucru, a şi dispus reabilitarea Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul acestei Mişcări, şi integrarea ei tot mai strânsă în viaţa parohiilor ortodoxe din tot cuprinsul ţării.
Credem însă că fenomenul Oastei Domnului merită nu numai o simplă integrare administrativă, ci mult mai mult: având în vedere anumite aspecte secundare care uneori au umbrit esenţa acestei Mişcări de trezire ortodoxă, fenomenul Oastei Domnului necesită un studiu tehnologic amplu, de fond, din care s-ar putea trage multe concluzii importante cu privire la ceea ce, de o vreme, preocupă multe cercuri şi anume necesitatea unei reale şi vaste înnoiri a vieţii noastre bisericeşti, mai ales la nivelul parohiilor. În acest sens, în cele ce urmează nu vom încerca decât câteva simple consideraţii.
Adunările Oastei Domnului par să fi apărut dintr-o dorinţă de a reface în Biserică atmosfera de efervescenţă religioasă a primelor secole creştine. Cântările în comun, rugăciunile improvizate pentru situaţiile concrete ale comunităţii şi ale individului, chemările la pocăinţă şi făgăduinţele publice de îndreptare a vieţii, predica vie a laicilor alături de aceea a preotului pledează din plin în acest sens.
Conform Scripturii, cât şi practicii liturgice bimilenare, laicul este în realitate, atât în biserică, precum şi în afara ei, oriunde, un mărturisitor al credinţei şi al tainelor lui Dumnezeu. Expresia cea mai obişnuită a acestei calităţi este rostirea comună a Crezului în biserică, la Liturghie. Crezul este mărturisirea comună a aceleiaşi credinţe pe care o face poporul lui Dumnezeu, respectiv comunitatea, la invitaţia liturgică a clerului.
În aceleaşi limite, vorbirea laicilor la adunările paraliturgice ale Oastei Domnului nu sunt altceva decât mărturisiri individuale ale credinţei şi entuziasmului celui care vorbeşte. La Liturghie poporul mărturiseşte credinţa sa în comun şi „standardizat“, adică în formule consacrate de Sinoadele Ecumenice; la adunările Oastei, membrii mai înflăcăraţi ai aceleiaşi comunităţi dau mărturie aceleiaşi credinţe, dar individual şi în limbaj propriu.
Să nu se creadă că mărturisirea individuală a laicilor în biserică este o îngăduinţă a clerului. Mărturisirea în acest sens este un drept şi chiar o obligaţie a fiecărui membru al comunităţii (Romani 10, 9-10). Mai mult, ea este un îndemn (Filipeni 2, 11). De altfel, una din condiţiile mântuirii este chiar mărturisirea publică a credinţei (Matei 10, 32). Mai ales acest text fixează laicului condiţia de mărturisitor, iar nu de apostol sau de învăţător, chiar şi atunci când nu vorbeşte în biserică, ci în medii păgâne, ostile credinţei creştine (la serviciu, în societate, în călătorie etc.).
Vom încheia cuvântul nostru cu un text din Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, care, înainte de a fi martirizat sub împăratul Traian, scria următoarele: „După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun (…). Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul Unuia Iisus Hristos, Care a ieşit de la Unul Tatăl, Care este Unul şi la Tatăl S-a întors“ (Epistola către Magnesieni, cap. 7, vers. 1-2).
Preot Adrian NICULCEA Schitul Darvari, Bucureşti, 1992
