Nu știu dacă s-a mai întâmplat vreodată până acum să simt nevoia de a scrie cu atâta bucurie despre tineretul Oastei Domnului și al Bisericii, în general. Agitați mereu de problema că sunt o problemă, mulți au făcut din tineri calul de bătaie în ce privește lucrarea Bisericii, analizându-i, cu mare băgare de seamă, mereu distanți, ca și cum tinerii aceștia ar fi niște bolnavi, numai buni de internat in vreun salon de spital spiritual.
Ori nu aceasta este realitatea. Că înjură și sunt batjocoritori, că desfrânează și mint, că se droghează și se alcoolizează? Nimic mai adevărat! Unii! Dar cei cuminți, și lucrători, cei iubitori de Hristos și de părinți, cei care învață de note mari și trăiesc la fel, oare despre aceștia, normalii anormalului de acum, de ce n-am scris?
De ce e musai ca mereu să facem din discursul despre tineretul de actualități PROTV, când în fond ei sunt și materialul știrilor bucuroase că putem merge mai departe, că avem pentru ce și pentru cine ne smeri și lucra, în așteptare și nădejde. Că nu-i totul pierdut, ci, măcar în parte, tinerii caută să-nvețe să țină Biserica.
Mi-a rânduit Dumnezeu ca, prin natura misiunii mele ca preot, să stau între ei. S-alerg cu ei pe tăișul securii acesteia ce este viața, să-mi zdrelesc cu ei și palmele faptei și genunchii rugăciunii, să-mpart cu ei și nopțile de nesomn și zilele de nelene, de lucru, de har. Parcă nimic nu-i mai frumos decât ei, cei care țin surâsul aprins pe fața rănită a Bisericii.
Că sunt păcătoși, leneși și neatenți? Sigur, cine-i altfel din cei care i-au învățat, sau îi mai învață incă să trăiască? Dar au în ei puterea necorupăciunii, demnitatea tăcerii în locul delaționismului de joasă speță, trăinicia visului.
Un proverb brazilian spune că atunci când unul visează se cheamă visător, dar când mai mulți visează se cheamă proiect realizabil. O, de-am putea să vedem Biserica prin ochii lor, ai celor care-și doresc o lucrare misionară care să li se adreseze, care să-i seducă din lumea coruptă de păcat în lumea ruptă din Împărăția ce va să vie. O, Doamne, câte motive de a ține steagul luptei sus n-am afla, dacă i-am asculta mai des pe tineri, dacă i-am lăsa mai mult să ne vorbească, tâlcuindu-ne cu teribila și curata lipsă de experiență, prea-experiența noastră.
“Că sunt îmbrăcați nu știu cum, că fumează, că nu merg la școală…?” Așa este, dar unde ne este aprinderea inimii, spre a-i îmbrăca: iară și iară, în slava lui Hristos; unde-i teribila punere la îndemâna lor? Cârpe de șters de-am fi păcatelor lor, n-ar fi rău nici aceasta.
Singuri, repudiați de comunitățile parohiale (unde ele se manifestă atare) judecați mereu ca maturii (de parcă maturii ar fi maturi vreodată până la capăt!). Copiii aceștia născuți pe funia istoriei de astăzi cheamă Biserica să le iasă înainte. Prin catehisme și catehizări consecvente prin grupuri de studiu al Bibliei, prin misiune în liceele și școlile lor, prin bucuroasă punere la îndemâna lor. Cine s-o facă? Tinerii! Preoți și mireni, arhierei și dascăli de la catedră, tineri toți și apți în a-i înțelege în Duhul lui Hristos, Cel care “conservă Biserica într-o tinerețe fără bătrânețe.”
Trec pe stradă, pe lângă noi: “Se bucură când câștigăm vreun meci de fotbal și se întristează când vreunul din colegii lor este atins de boală sau de moarte…” Nu vă mințiți! Nu sunt indiferenți! Atâta doar că strălucirea muncii pastorale a celor care ne socotim ai lui Hristos nu le-a modificat linia către care-și țin privirile.
Laudă lor, oricât de păcătoși ar fi, atunci când se-ntorc la Dumnezeu!… Pe funiile cele de aur ale rugăciunii, pe puntea de diamant a Liturghiei. Dar cine, cine împletește funia pentru ei și cine-i învață să calce apa de dragul credinței? Să le ieșim dar înainte, încă de departe, și, când ne cad pe umăr, să plângem cu ei, inel să le dăm, încălțări… Căci Vițelul cel Gras pururea-i așteaptă spre a le sărbători venirea.
Pr. Lect. Constantin NECULA
