Dacă „cuvintele frumoase” ale omului priceput „sunt tămăduire pentru oase” (Pilde 16, 24), iar „limba celor înţelepţi aduce tămăduire” (Pilde 12, 18), cu atât mai mult cuvintele Sfintei Scripturi au putere de vindecare. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre „leacurile Scripturii”, zice celor care vieţuiesc în oraşe şi sate: „Socotiţi că numai călugărilor li se cuvine să citească Dumnezeieştile Scripturi, când, de fapt, voi aveţi cu mult mai mult nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi; şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi”1. Prin urmare, dragostea şi lectura Sfintei Scripturi sunt legate şi de conştiinţa că suntem răniţi şi avem nevoie de vindecare.
Tămăduirea pe care o dă Iisus nu poate fi cuprinsă numai în registre morale, această vindecare fiind, de fapt, luminare a minţii. Cuvântul Scripturii este terapeutic în sensul că îi dă omului o filozofie de viaţă contrară cugetului omului căzut, dar uneori contrară chiar „cu morala creştină convenţională contemporană”. „Dacă vom compara absoluta şi radicala doctrină morală a Evangheliei cu morala creştină convenţională contemporană, vom observa multe contradicţii şi deosebiri fundamentale. Cuvântul Evangheliei este limpede şi absolut. Nu vine să-l flateze pe om, ci să-l tămăduiască” 2.
Ca să existe o făptură nouă, trebuie să moară omul cel vechi. Lumea caută putere şi prosperitate, pe când Hristos fericeşte pe cei săraci şi dispreţuiţi. Lumea are ca modele pe oamenii de succes, Evanghelia ne îndemnă să urmăm lui Hristos pe drumul crucii „luând asupra noastră ocara Lui”. Lumea caută plăcerile, Hristos fericeşte pe cei ce plâng. Lumea caută echilibru în stima de sine, îndreptăţirea de sine şi dezvoltarea personală, Hristos ne spune că soluţia este într-o direcţie contrară, adică în lepădarea de sine şi în osândirea de sine. Lumea exaltă frumuseţea exterioară, Evanghelia ne spune că frumuseţea care atrage privirea lui Dumnezeu este „nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit”. Lumea caută eficienţa exterioară, schimbarea continuă a celor dinafară şi se osteneşte pentru cele utilitariste, Evanghelia ni le arătă pe cele contrare: răbdarea, efortul pentru înnoirea lăuntrică şi o inimă arzătoare „pentru cele ce nu se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.”
Fără a dispreţui viaţa cotidiană, Hristos pune în lumină comorile împărăţiei cereşti, iar cel ce le află „de bucuria lor vinde tot ce are ca să le dobândească” (Mt 13, 44). Lumea caută siguranţa în bani, în bogăţie şi în relaţii omeneşti, Hristos ne ia orice asigurare lumească şi materială, arătând că „viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale”, ci în providenţă, pe care Tatăl ceresc o revarsă celor care caută „mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”.
Potrivit Apocalipsei, mulţumirea de sine şi inima creştinului care nu este „fierbinte” pentru Dumnezeu sunt numite orbie sufletească. Creştinul „căldicel” este „ticălos şi vrednic de plâns, sărac, orb şi gol” şi de aceea are nevoie de „alifie de ochi ca să-şi ungă ochii şi să vadă” (Apocalipsa 3, 16-18). Orice mulţumire de sine, orice prietenie cu lumea, orice încoronare venită de la „chipul acestei lumi care trece” este în fapt orbie sufletească. Având în vedere aceste criterii, fiecare poate să vadă cât de mult sau cât de puţin „are nevoie de doctor”.
Dar viaţa însăşi arată că, pe lângă Sfânta Scriptură, mai sunt şi alte multe mijloace tămăduitoare. Văzând neputinţele şi bolile noastre greu de vindecat, Bunul Iisus ne-a lăsat rugăciunile Maicii Sale, care este „celor bolnavi grabnică vindecare”. În fiecare Vineri din Săptămâna Luminată sărbătorim Izvorul Tămăduirii. Mulţimile de vindecări ale Maicii Domnului n-au putut fi cuprinse în cărţile ce s-au scris, iar evlavia credincioşilor pentru „Izvorul cel viu şi îndestulat” nu poate fi acoperită de nici un obroc. Fericit este cel care caută zilnic, pe lângă leacurile Scripturii, şi leacurile care ne vin de la cea care este „nădejde celor fără de nădejde” şi „iubire cu smerenie celor pe care nu-i iubeşte nimeni”. Căci, prin amândouă, Mântuitorul Iisus Hristos „vindecă pe cei cu inima zdrobită” (Luca 4, 18).
Protos. Vasile NICA
1 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia II, VI. „Pedagogul nostru Cuvântul… vindecă prin sfaturile Sale patimile sufletului nostru” (Clement Alexandrinul).
2 Giorgios Mantzaridis, Morala creştină, II, Ed. Bizantină, 2006, p. 77.
