Credinţa stă în mijlocul nostru ca un dar al lui Dumnezeu. Atunci când toate ale noastre s-au prăbuşit şi omul se vede înconjurat din toate părţile numai de gurile căscate ale pieirii, se ridică înaintea lui chemarea din împărăţia nevăzută care-i spune: „Stai şi nu te pierde! Mai este ceva şi nu crede că totul este pierdut. Dacă crezi, nimic nu este pierdut”. Cum a spus Domnul Hristos către cel care cerea vindecare pentru fiul său şi era strivit de durere şi deznădejde: „Nu te teme, crede numai!”.
A merge în calea gusturilor noastre este a merge într-o cale potrivnică nouă. Deşi ni se pare că aceea este calea noastră, fiindcă ne place, dar dovada se face îndată că este calea care nu se potriveşte cu fiinţa noastră, fiindcă ne roade şi ne doboară. Într-adevăr, care om ar putea spune că păcatul l-a dus la înălţare, la fericire? Totdeauna gustarea păcatului aduce o stare de dezgust. Trebuie să mai treacă apoi o vreme pentru ca omul din nou să poftească spre el. Păcatul nu este în firea noastră. Este boala care s-a furişat în trupul nostru şi ne‑a strâmbat şirul drept al faptelor noastre.
Dimpotrivă, aţi auzit vreodată că cel ce a gustat odată din grădina credinţei, omul care a părăsit calea păcatului şi a găsit calea lui Dumnezeu să mai tânjească după păcatul pe care l-a părăsit? Aşa de fericit se simte omul care vede îndărătul lui pustia din care a scăpat şi aşa se încântă de limanul la care a ajuns!
Citim deseori despre jucătoare de teatru care s-au scârbit de viaţa în care au trăit şi au căutat calea mănăstirii. Mai întâi, de ce s-au scârbit de viaţa în care au trăit, dacă aceea avea atâta farmec? Din pricină că lasă să se vadă tot golul şi nimicul ei. Lucruri vremelnice, din care nu se putea alege nimic. Destul rău era de aşteptat în ele, dar nimic bun. Al doilea, dacă au dorit o scăpare din această fericire mincinoasă şi au găsit-o la altarele credinţei, n-au mai năzuit să iasă şi din aceasta. Au cunoscut că aici se află în meleagurile veşniciei, din care nu mai au ce căuta spre cele vremelnice.
Faptul că toate aceste fiinţe s-au oprit aici şi nu au găsit că s-au înşelat prin aceasta, faptul că au rămas aici şi au simţit potolirea pe care n-o aveau mai înainte sunt tot atâtea dovezi că aici este vorba de un adăpost care e firesc pentru fiinţa omului, cu care el se simte prea fericit când l-a găsit.
Numai în starea aceasta omul poate rosti cuvintele liturghiei noastre: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am duhul cel ceresc… nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi”.
Iată de ce omul care a ajuns la limanul credinţei este un om norocos. El a găsit calea potrivită firii omeneşti şi de-abia de acolo înainte poate păşi mai fără temere şi la adăpost de atâtea ispite care joacă în jurul fiecăruia dintre noi.
Când vedem că este aşa, trebuie să spunem: „Noroc că avem între noi vâna credinţei, noroc că această putere se află în mijlocul oamenilor. Ei pot trece nepăsători peste ea, îşi pot duce zilele în felul în care au apucat; dar de ce s-ar mai putea agăţa dacă n-ar fi şi credinţa între ei? Atunci iţele li se încurcă”.
De aceea credinţa stă în mijlocul nostru ca un dar al lui Dumnezeu. Atunci când toate ale noastre s-au prăbuşit şi omul se vede înconjurat din toate părţile numai de gurile căscate ale pieirii, se ridică înaintea lui chemarea din împărăţia nevăzută care-i spune: „Stai şi nu te pierde! Mai este ceva şi nu crede că totul este pierdut. Dacă crezi, nimic nu este pierdut”. Cum a spus Domnul Hristos către cel care cerea vindecare pentru fiul său şi era strivit de durere şi deznădejde: „Nu te teme, crede numai!”.
Să-L lăudăm pe Dumnezeu că a dat oamenilor o putere ca aceasta. Să ne fericim că am cunoscut pajiştea credinţei, să ne hrănim dintr-însa fără încetare. Vom fi atunci la adăpost de momelile păcatului, care caută să ne smulgă din drumul însemnat de Dumnezeu pentru noi şi nu vom avea decât dorinţele care păstrează vrednicia omenească.
Arhim. Scriban
«Lumina Satelor» nr. 35 / 26 aug. 1934, p. 1
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului
O culegere de Ovidiu Rus
Apare cu binecuvântarea ÎPS Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
