9 aprilie – Psalmul 43, vers 3
Când omul este adânc nedreptăţit, când îndelungată vreme îi este încălcată dreptatea sa, îi este furată munca sa, îi este dispreţuită răbdarea sa, îi este batjocorită cinstea sa, şi sufletul său, şi credinţa sa, şi familia sa — adică tot ce omul are sfânt, şi drept, şi scump în viaţa lui — atunci foarte rar mai poate umbla călăuzit de lumină (adică de o minte sănătoasă). Şi foarte rar se poate lăsa îndrumat de credincioşia lui Dumnezeu (adică de simţăminte stăpânite şi chibzuite). Când răbdarea, indignarea şi amărăciunea omului ajung la margine, atunci în tot ce face omul este numai întuneric, şi nu lumină. Întuneric de mânie, în care săvârşeşte răzbunări, întuneric de ură, în care săvârşeşte crime, întuneric de durere otrăvită, în care săvârşeşte orice nelegiuire, ca să i se pară că şi-a făcut dreptate şi că şi-a spălat faţa lui de om. Cine îşi mai aduce aminte în astfel de clipe sălbatice şi răzbunătoare de măsura peste care nu trebuie să treacă? Cine ştie — şi poate — să-şi oprească la timp braţul dezlănţuit în ziua mâniei, ca să nu treacă peste măsura dreptăţii şi să nu săvârşească, de data aceasta el, nedreptatea, acoperindu-se astfel el însuşi cu aceeaşi vină împotriva căreia se ridicase? Când omul astfel dezlănţuit este călăuzit numai de întuneric şi de cruzime, niciodată nu va face dreptatea, nu va pedepsi numai pe cei vinovaţi şi nu-şi va lua numai cât este cu drept să-şi ia. Nu se va purta cinstit, ci va pedepsi şi pe nevinovaţi. Va lua şi cât nu-i cu dreptate, va face şi ceea ce este necinstit şi va întrece astfel în toate măsura pe care nu trebuia s-o treacă, săvârşind şi el acte de tiranie, de cruzime, de ruşine şi nedreptate — poate şi mai mari decât cel dinaintea lui.
Iar ceea ce a întrecut măsura, începe apoi să strige împotriva lui însuşi şi să grămădească din nou, asupra lui, norii negri ai altei răzbunări, care îi vor aduce alte trăsnete. În felul aceasta se urmează pe pământ judecăţile oamenilor şi judecata lui Dumnezeu. În felul acesta şirul răzbunărilor se lungeşte necurmat. Fiindcă nu există nici un rău din care să iasă binele şi nici o nedreptate din care să nu iasă răzbunarea. Numai lumina şi credincioşia lui Hristos pot fi nişte călăuze fericite în toate cazurile şi pentru toţi oamenii.
Numai dreptarul învăţăturii sănătoase al adevărului lui Hristos şi măsura echilibrată a simţămintelor stăpânite de ascultarea lui Hristos, numai ele pot rezolva bine şi definitiv toate problemele relaţiilor dintre oameni, la orice nivel s-ar pune între ei aceste probleme. Când aceste principii îi călăuzesc pe cei mari, ei nu vor mai nedreptăţi niciodată şi în nici un fel pe cei mici. Când ele îi vor călăuzi pe cei mici, ei nu vor mai urî şi nu vor mai urzi răzbunări niciodată împotriva celor mari. Ci toţi, călăuziţi de ele, vor avea unii faţă de alţii acel adânc respect care izvorăşte din lumină, adică din inteligenţă, şi din credincioşie, adică din dragoste, care îi va face fericiţi pe toţi. În relaţiile dintre oameni numai lumina şi credincioşia lui Dumnezeu pot face dreptate. Câtă vreme însă lumea va nesocoti aceste lucruri, pământul va trece mereu prin pârjol şi zguduire, prin sânge şi foc. Căci fără Hristos nu poate exista nici dreptate şi nici pace. Nicăieri şi niciodată.