Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Luminători prea străluciţi ai adevărului lui Hristos

Luminători prea străluciţi ai adevărului lui Hristos

Luminători prea străluciţi ai adevărului lui Hristos

(Duminica a VII-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

 Duminica aceasta, a VII-a după Praznicul Învierii, intră în conştiinţa lu­­crătoare a Bisericii după prăznuirea Înălţării Domnului, petre­cută joia, în miezul praznicului de acum stând esenţa celui care tocmai a trecut. De-acum cântăm, laolaltă cu Biserica, de sute de veacuri: „Domnul S-a înălţat la ceruri, ca să trimită lumii pe Mângâietorul. Cerurile au gătit scaunul Lui, norii, suirea Lui. Îngerii se minu­nează, văzând om mai presus decât ei. Tatăl primeşte pe Acela pe Care Îl are în sânuri de-a pururi; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor Săi: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit unde era mai înainte“ (Stihirile Înălţării, gls. 6).

Că s-au înălţat pragurile şi că Domnul măririi a intrat în lumea pentru care a pătimit şi a murit şi a înviat, pentru restaurarea căreia a făcut toată această „deşertare de slavă“ (Fil. 2, 6-9) este, poate, unul din motivele pentru care astăzi, în Duminica aceasta, am invi­tat la Liturghie cu noi, o, taină mai presus de toate, şi sobor de arhierei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Căci astăzi săvârşim „pomenirea de fiecare an a purtătorilor de Dumnezeu Părinţi (teoforilor) adunaţi din toată lumea în strălucita cetate a Niceei, adunarea drept-credincioşilor bine-cinstitori, cu credinţă (…) să o prăznuim. Căci aceştia au nimicit cu bună gândire învăţătura cea nelegiuită a ticălosului Arie şi l-au alungat soborniceşte din Biserica a toată lumea; şi au învăţat pe toţi să mărturisească lămurit că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de veci, lăsând în scris aceasta, cu grijă şi cu evlavie, în Simbolul credinţei. Pentru aceasta şi noi, urmând dumnezeieştilor lor învăţături, crezând cu tărie, ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, Treimii celei de o fiinţă, întru o Dumnezeire“ (Slava Stihoavnei de la Litie, gls. 4). În felul acesta înţelegem, parcă mai adânc, de ce Evanghelia acestei Duminici este aceea de la Ioan 17, 1-13, numită şi Rugăciunea arhie­rească a lui Hristos, în care Hristos Însuşi aseamănă unitatea de duh dintre Apostoli, cheagul sobor­nicităţii lor, cu unitatea pe care El, Fiul, o are cu Tatăl în Duhul. Oferind, astfel, pentru veş­nicie ca model al împreună-trăirii, al comu­niunii depline, Însăşi Treimea.

Dar, ca şi atunci, în Cina Tainei, şi astăzi avem şi contramodelul, omul care s-a rupt din unitatea de duh cu Hristos. Căci ne spune Evanghelia şi, prin ea, Hristos Însuşi: „Şi Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi. Când eram în lume cu ei, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; şi     i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura“ (Ioan 17, 11-12). Iar dacă în Sobor Sfinţii Părinţi sunt socotiţi a fi „slăviţii împodobitori ai miresei Tale, Biserica, Hristoase, înfăţişând limpede hotărârea cea de aur a credinţei“ (Slavă, Cântarea I a Sf. Părinţi), „Iuda cel nou“, „Iscarioteanul cel vânzător“ este Arie, „Arie cel ne­bun“. Acesta se face una cu Iuda, căci a­tacă dum­nezeirea: „adău­gând păgâ­neşte, nele­giuitul, naşterii celei dumne­zeieşti cur­gere, păti­mire şi despăr­ţire“ (Cânta­rea a 3-a), „grăia blas­femii şi micşora pe Unul din Treime, Care este Fiu şi Cu­vânt al lui Dumne­zeu“ (Slava Sedelnei, gls. 4).

Pedeapsa este îndoită. Una venită de la Sfinţii Părinţi, care, „ca nişte ful­gere adunându-se astăzi“, L-au mărtu­risit lămurit pe Hris­tos, Fiu Unul-Năs­cut, împreună fără de început şi de o fiinţă cu Tatăl (Cântarea 1, II). Căci ei îl taie de la trupul Bisericii cu sabia cea tăioasă a învăţăturii curate (Cântarea 3, I), reuşind astfel să se arate păstrători şi păzitori ai adevărului: „Păşunea ere­ziei celei cumplite a lui Arie aţi îngră­dit-o, ca nişte doctori ai sufletelor şi ai trupurilor, punând înaintea tuturor sfântul Simbol al credinţei (…)“ (Cân­tarea a 9-a, II).

Dar, în al doilea rând, după ce „Arie este alungat ca un mădular putred din Biserică prin hotărârile Părinţilor“ (Cântarea 4, 1), moartea, din voia lui Dumnezeu, îi este la fel de dezonorantă ca nebunia în necredinţă, căci „în prăpastia păcatului căzând Arie, cel ce şi-a închis ochii să nu vadă lumina, şi cu undiţa cea dumnezeiască în măruntaie (apropó de moartea prin viermi intestinali, n. N.C.), se zbate     să-şi dea afară cu sila toată fiinţa şi sufletul, făcându-se ca un al doilea Iuda cu nesocotinţa şi cu purtarea“ (Luni, Vecernie, Stihira III).

Lecţia dată lui Arie are însă, ancorată în Înălţarea Domnului şi prefaţând praznicul Pogorârii Sfân­tului Duh, o deschidere mult mai amplă: „Dumnezeieştii Păstori, ca nişte slujitori cu totul credincioşi ai lui Hristos şi cunoscători preasfinţiţi ai dumnezeieştii propovăduiri, strângân­du-şi toată iscusinţa lor cea păstorească şi mânaţi fiind acum de o prea în­dreptăţită mânie, au alungat cu pra­ş­tia Duhului Sfânt pe lupii cei primej­dioşi şi molipsitori, izgo­nind din staulul Bise­­ricii pe cei ce căzuseră spre moar­te şi erau ca nişte bolnavi fără vinde­care“ (Stihoavna Vecerniei de Luni, III). Piatra adevă­rului din „praştia Duhului“ „zdrobeşte hulirea lui Arie; după care şi pe Ma­ce­donie, vădindu-l luptător contra Du­hului Sfânt, a osân­dit pe Nestorie, pe Eutuhie şi pe Dios­cor, pe Sabelie şi pe Sever cel fără cap“ (Slava Stihoav­nei) şi probabil că până azi numele nebunilor antihrişti pot umple cărţi, biblioteci. De-aici aşezarea-prefaţă a acestei Duminici. Căci o dată apărată dumnezeirea Celui Care a Înviat pentru noi, la atacul dumnezeirii Duhului Sfânt Biserica va răspunde cu mai multă hotărâre, începutul efortului de a rămâne „în acelaşi duh cu Tatăl şi Fiul“ fiind fundamental în apărarea Bisericii de toate celelalte nebunii de hulitoare gândire.

O, cum n-ar strica uneori să ne convertim mânia ce ne cuprinde într-o încercare păstorească de a lua praştia duhului în mâini şi, în faţa valului goliatic de prozelitism care ne spurcă străzile, ne deschide uşa şi ne fură prietenii, fermi, asemeni lui David odinioară, „pe piatra mărturisirii“ fiind întăriţi, să lovim cum se cuvine pe cei care sfâşie haina lui Hristos: cu palma credinţei peste obrazul obrăzniciei!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *