Mai sus, mai sus, mereu, mai sus…
a noastre inimi cântã.
Acolo-n Slava fãrã-apus
e Ţinta noastrã sfântã.
Suind spre Ea chemãm Iisus
cu dor Doritu-Ţi Nume
mai sus, mereu mai sus, mai sus
ca sã ieşim din lume.
Urcãm cu ochii plini de dor
şi totul ne încântã
şi nou avânt înãlţãtor
cu haruri ne-nveşmântã
din toatã inima cãutãm
nãlţimile curate
mai sus, mereu mai sus scãpãm
de tinã şi pãcate.
Tot mai uşor şi mai plãcut
urcuşul ni se face
încet, încet tot ce-a fost lut
se sfarmã şi desface
şi mai uşor plutim înot
prin marea de luminã
mai sus mereu scãpaţi de tot
ce-n noi mai este tinã.
Ca duşi pe albe-aripi de vis
fiinţa noastrã zboarã
spre Cerul ce-l privim deschis
cum har spre noi coboarã.
Mai sus privim cutremuraţi
Mãreaţa Slavei Tainã
mai sus mereu înveşmântaţi
de noua Slavei hainã.
Ne ard luminile-n priviri
de-a Cerului viaţã
se cern pe feţe strãluciri
din dulcea dimineaţã…
Mai sus, mereu, pe frunţi s-aprind
din pietre scumpe salbe
mai sus mereu, ce raze prind
a noastre haine albe!…
Mai sus mereu, ne-am cufundat
în Slava cea adâncã
atâtea slãvi am colindat
şi tot mai mergem încã.
Mai sus, din cer în cer mai sus
cu ochii plini de soare
cutremuraţi cãdem Iisus
la sfintele-Ţi picioare…
Şi sãrutând slãvitu-Ţi strai
Îţi aruncãm nainte
toţi crinii strânşi din cãi de rai
de-o dragoste fierbinte
tot dorul cât în ochi avem
strâns din cântãri divine
preafericiţi cã Te vedem
şi-n veci suntem cu Tine.
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
